,,A cugeta mari fapte este povara mea!”

Grigore Alexandrescu este unul dintre precursorii lui Eminescu, alaturi de Bolintineanu, Heliade Radulescu sau Alecsandri. Pentru vremea in care a trait, Alexandrescu a fost un poet novator, s-a straduit sa propuna un nou limbaj artistic. S-a nascut la Targoviste, fosta cetate de scaun a Tarii Romanesti, in 1910. 'Secolul 19 este o alta planeta', spune Ioana Parvulescu in splendida carte dedicata epocii respective, si explica: 'Iti trebuie un anume spirit de aventura ca sa te intorci acolo, asumandu-ti riscul de a trai, exact ca oamenii vremii, de a te obisnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor de conversatie,(...) cu inima lor moale si cu taria lor de caracter, cu scrisorile lor enorme si cu felul atat de direct in care ti se adreseaza chiar tie, cititorule, in romanele lor'. (Ioana Parvulescu, 'In intimitatea secolului 19', Humanitas, 2005) Drept ur­ma­re, Grigore Alexandrescu, poet re­prezentativ pentru generatia sa, poate fi analizat doar in spiritul epocii sale. Dupa ce a ramas orfan de ambii parinti, in 1827, s-a mutat la Bu­cu­resti si a ramas o vreme in grija unui unchi. A studiat la Scoala lui Vaillant, prestigioasa in acele vremuri, in­corporata Scolii Sfantul Sava, unde i-a avut colegi, intre altii, pe Ion Ghi­ca si C.A. Rosetti. Traiau intr-un Bu­­curesti pestrit, cu miasme orientale, cu 'obicinuitele baluri dom­nesti', cu trasuri elegante si carute ponosite, cu hanuri animate, cu private in curte, o lume a contrastelor, care se dorea cunoscuta, traita, cucerita.

'A cugeta mari fapte este povara mea', avea sa spuna Grigore Alexandrescu. In 1832 i s-a publicat primul volum de versuri, cu elogii, de catre insusi Ion Heliade Radulescu, cu care a fost prieten pana cand i-a despartit un faimos conflict legat de societatile secrete ale vremii. In 1847 scria: 'Nu este, zic, de mirare daca literatura noastra n-a produs inca nici un cap d-opera care sa poata sluji de model netagadiut', deplangand lipsa modelelor literare si saracia limbajului. Admirator al lui Voltaire, Alexandrescu a transferat scrisului propriu, 'tonul maret', solemnitatea, stilul grandios, fara a lasa deoparte ceea ce considera a fi esential in literatura, si anume, claritatea, limpezimea. Dezideratul sau era: 'A fi-nalt cu deslusire, simplu fara a cadea'. Intre contemporanii pe care i-a pretuit a fost Iancu Vacarescu, autorul 'Primaverii Amorului' caruia i-a scris: 'Care lucruri mici de sine, stii sa le maresti frumos'. Aceasta a fost una dintre procuparile literare ale lui Alexandrescu, 'sa mareasca frumos', sa confere noblete cuvintelor. Isi lustruieste cu mare migala versurile, apoi le orneaza cu epitete si adjective ce astazi pot parea desuete (colosal, adanc, maret etc.) daca nu sunt judecate in contextul de atunci. 'Cum sa scap de muze, de vechea tiranie,/ De ale lor capritii, d-a lor cochetarie,/ care intotdeauna mi-au fost suparatoare/ Si pricini felurite de lunga intristare?', se intreaba retoric si cumva alintat, pentru ca tirania muzelor este pentru autor prilej de bucurie perpetua.

Grigore Alexandrescu s-a adulmecat cu spiritul mai multor muze, astfel ca a scris atat elegii, meditatii, reverii, poezii de dragoste, cat si satire si fabule, gen in care a excelat. Are de asemenea, o fascinatie aparte fata de trecut, ruine, amintiri. Toate acestea sunt proiectate noaptea, pentru a consona cu umbrele, fantomele si tacerile infricosatoare. 'Umbra lui Mircea. La Cozia' este un poem de mare forta, emblematic pentru felul in care Alexandrescu isi livreaza trairile textului literar: 'Este ceasul nalucirei: un mormant se dezveleste,/ O fantoma-ncoronata din el iese... o zaresc.../ Iese... vine catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste... Raul inapoi se trage... muntii varful isi clatesc.(...) Ascultati...! marea fantoma face semn... da o porunca...'.

Alexandrescu trece fara dificultate de la intalniri cutremuratoare cu personaje istorice la intalniri pamantene cu diverse femei de care a fost indragostit si care i-au provocat sfasietoare dureri: 'O vaz ziua si noaptea, seara si dimineata;/ Ca un ranit de moarte simt in piept un fier greu;/ Voi sa il trag; fierul iese, dar insa cu viata; Si cu sufletul meu!'. Pana la urma insa, la capatul chinurilor zadarnice ale dragostei, autorul se elibereaza de patima si canta aproape fericit: 'Dupa atata cochetarie/ Si necredinta si viclenie,/ In sfarsit, Nino, simt ca traiesc. Inima-mi astazi e izbavita/ De-acea robie nesuferita;/ Mai mult asupra-mi nu m-amagesc'. In orice caz: 'Femeia este un inger, viata-i un suspin'. Desi sunt scrise in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-ar putea ca aceste versificari lirice sa fie pe gustul, intelegerea si puterea de exprimare a unor contemporani. Si poate chiar sa le compuna muzica, pentru a deveni usor memorabile.

In segmentul care contine epistole, satire, fabule, mesajul este frust, di­rect, manifest, sententios. 'Politica adanca sta in fanfaronada'. 'Sa sta­panim durerea care pe om supune.' Nicolae Iorga il lauda pe Alexandrescu, apreciind ca: 'Fabula satirica e mai ales genul si puterea sa'.

In anul 1860, Grigore Alexandrescu a innebunit brusc. Dupa unele versiuni, boala s-a instalat dupa ce poetul a mancat dintr-o dulceata otravita, trimisa de o fosta iubita pe care o parasise. Din cauza alienarii mintale, s-a pensionat si s-a retras din viata publica. A mai scris din cand in cand, in perioade de remisie a bolii, insa fara rezultate notabile. Cel care scrisese versul: 'Si amorul cu mahnire/ Te priveste si suspina' a mai trait asa, bolnav, chinuit, sfasiat de umbre si ruine, inca 25 de ani.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara