Acasă la George W.

Lectura acestei cărţi îi va oferi cititorului adevărate momen­te de delectare. Pe deasupra, fără falsă pedanterie, cu un ritm dintre cele mai seducătoare, Jean-Luc Hees face o distincţie fermă între mentalităţile prea învechitei Europe şi mereu tinerei Americi.

ÎNCEPUTURILE. Este de observat la început că în această carte nu este vorba despre miti­cul şi sfântul Washington, unde în­deobşte se spune că a descălecat primul preşedinte al Statelor Unite. Nici pe departe. De-abia John Adams, în 1800, încearcă să scoată din anonimat, la propriu şi la figurat, clădirea gândită de irlandezul James Hoban. Casa Albă nu era decât o construcţie neterminată, în mijlocul unui orăşel încă în formare, înecat în noroi sau în praf, după anotimp. În curtea reşedinţei animalele păşteau în voie, iar toaleta era, evident, în fundul curţii. Unde este măreţia? E la fel de stupefiant să citim că reşedinţa prezidenţială americană era în anii 1800 deschisă oricui dorea să intre. Mai mult, Congresul s-a do­vedit de-a lungul anilor extrem de zgârcit să aloce fonduri Casei Albe, chiar şi atunci când aco­pe­rişul practic stătea să cadă în capul ocupanţilor. Iar preşedinţii americani aveau ca servitori pe propriii angajaţi.

LOCATARII. Fiecare locatar al Casei Albe este creionat cu fineţe. În zorii mileniului al treilea nu putem să nu gustăm umorul lui Abraham Lincoln. Într-o zi când comandantul armatelor nordiste, sufocat de ingerinţele preşedintelui în mersul războiului, îi tri­mite o telegramă rău­tă­cioasă cu următorul conţinut: “Am capturat 6 vaci sudiste. Ce să facem cu ele?”, iar preşedintele Lincoln îi răspunde: “Mulgeţi-le”. Cititorii vor fi surprinşi de faptul că preşedinţii SUA nu sunt cu nimic deosebiţi de oamenii obişnuiţi. De exemplu, mediocrul Harding transformă Casa Albă în tripou, iar tăcutul Coolidge nu scotea nici un cuvânt când i se cerea ceva, iar ziariştilor le răs­pundea întotdeauna cu nu.