Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când, cu nişte ani în urmă, am început să public aici, în”Jurnalul Naţional”, câteva amintiri din boema anilor de studenţie şi apoi a celor petrecuţi în “presa de tineret”, am simţit din partea mai tinerilor mei colegi de breaslă o condescendentă rezervă. Nu m-am supărat câtuşi de puţin, pentru că, eu însumi şi, la fel ca mine, multi dintre cei care făceam primii paşi în presă în cea de-a doua jumătate a anilor *60- să o recunoaştem: perioadă a unei limitate dar reale deschideri politice şi culturale-, aveam cam aceeaşi condescendentă rezervă, atunci când, la restaurantul Casei Scriitorilor, la Capşa sau la Nestor, ziariştii din “generaţia de aur” a perioadei interbelice, dar, mai ales,inegalabilul N. Crandino, ne istoriseau felurite păţanii cu haz şi cu tâlc. Eram, în acest fel, puşi în situaţia de a compara balivernele pe care propaganda oficială ni le spusese despre “presa aservită intereselor reacţionare ale burghezo-moşierimii” şi realitatea trăită şi mărturisită de către cei care, mai presus de culoare politică, fusesră solidari întru cinstirea cuvântului scris şi tipărit. “Domnul meu- mi-a spus N. Carandino- noi, ăştia de dreapta, dimineaţa, în gazete, ne înjuram cu ăia de stânga de ne săreau capacele, dar, seara, la “Capşa”, schimbam idei…”
De aceea nu pot decât să îl felicit pe vechiul meu preten, Nicolae Dan Fruntelată, pentru că mai spre sfârşitul cărţii sale “Gazetăria, viaţa şi dragostea mea”(*) scrie negru pe alb:”Aş vrea ca măcar copii noştri şi nepoţii noştri să încerce să ne judece corect. Să nu se supună fără luptă modei falşilor dizidenţi şi a falşilor democraţi dintre care mulţi au slujit partea represivă a securităţii, iar azi sunt cei mai duri judecători ai comunismului.”
Sunt, în această carte, câteva perioade distincte pe care le cuprinde în acolada sa intervalul de timp pe care autorul l-a petrecut, încă din anii studeţiei, în lumea presei scrise şi, apoi, a audio-vizualului. Prima coincide cu “destindrea” ale cărei timide semne se vedeau încă prima parte a anilor *60. (De exemplu, o secţiune din numărul 5/ 1963 al revistei “Viaţa Românească” era consacrată reabilitării lui Titu Maiorescu- în terminologia oficială a vremii:”valorificarea critică”, iar în anul următor numele lui Ion Barbu apărea pe volumul “Ochean” ediţie îngrijită de Al.Rosetti şi Liviu Călin.) Apogeul destinderii va fi atins în anii 1965-1971. Numai că acest vis frumos al tinereţii, de fapt al vârstei noastre studenţeşti, va fi curmat de funestele “Teze din Iulie 1971”, pentru ca, mai apoi, totul să eşueze într-un alt fel de “cult al personalităţii şi urmările sale…”
Desigur, perioada romantică mie-n sută rămâne perioada studenţiei (anii 1964 până spre 1971). Acum apar revistele studenţeşti, la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj –Napoca, la Craiova, la Braşov sau la Timişoara, de fapt în mai toate centrele universitare, acum ia fiinţă Teatrul studenţesc “Podul”(involuntar, desigur, N D Fruntelată nu îl aminteşte şi pe regizorul Grigore Popa, drept pentru care îi adaug numele cu sincerul regret că”Griguţă” ne-a părăsit nedrept de repede…), acum se organizează festivalurile de muzică tânără şi tot acum apar la lumina rampei acidele scheciuri ale aşa-numitelor brigăzi de agitaţie ale studenţilor care numai de conformism şi de propagandă partinică nu puteau fi acuzate. “Tonul” să îl dădeau revistele centrale ale studenţilor:săptămânalul ”Viaţa studenţească” şi lunarul “Amfiteatru”. N D Fruntelată îşi va lega încă din anii de facultate şi apoi, prin angajarea sa în redacţie, devenirea gazetărească şi, poate, şi pe cea poetică, de prima dintre ele. De aici, unda aparte de duioşie cu care îşi transcrie amintirile. Aşa după cum este de înţeles căldura sufletească cu care îl evocă pe poetul Niculae Stoian, spiritul catalizator al revistei. Temperament exploziv, vulcanic, uneori spurcat la gură, dar, până la urmă, un mare sufletist, căruia mulţi dintre cei din generaţia mea îi datorează faptul că se numără în breasla gzetărească. Spre cinstea lor, unii- în mod deosebit Florentin Popescu, Tudor Octavian sau N D Fruntelată- recunosc ajutorul lui N Stoian, în vreme ce, alţii, atinşi de de febra aftoasă a anticomunismuiui de vodevil, îl hulesc. Urât lucru pentru aceştia din urmă, fiindcă nu asta a vrut să îi înveţe “Nea Nae”că este meseria de gazetar….
Următoarea etapă a retrospectivei este ”Scânteia tineretului”. Îmi asum, fără rezerve subiectivitatea în ceea ce priveşte acest capitol, de vreme ce aici este o parte din viaţa mea, cu lipsurile ei şi, poate, şi cu câteva lucruri mai bune… Las, de aceea, cititorului, în mod deosebit cititorului tânăr, plăcerea de a descoperi o lume plină de pitoresc şi de frumoasă nebunie tinerească, despre care mi-am propus eu însumi să vorbesc într-o carte. Remarc finul simţ portretistic al lui N D Fruntelată, echilibrul şi priceperea la oameni.(În treacăt fie zis, tuşele critice ale unor portrete nu coincid cu părerile mele despre cei vizaţi, dar asta este altă poveste…) O menţiune aparte aş face pentru francheţea cu care N D Fruntelată recunoaşte meritele unor oameni care, aflaţi în anumte posturi de decizie, au dat dovadă de multă înţelegere şi chiar curaj, în a susţine şi, nu de puţine ori, apăra ziarul şi oamenii lui, în confruntarea-evident, foarte …inegală!- cu zbirii gândirii unice, în frunte cu sinistrul Cabinet II. (Menţiunile sarcastice ale memorialistului referitoare la un anume “Gogu” personajul malefic şi manipulant din umbră al cabalei politico-ideologice dictate de către acelaşi Cabinet II trebuie citite în această cheie…) Mă refer, în primul rând, la Ion Traian Ştefănescu, preşedinte al UASCR şi, ulterior, prim secretar al CC al UTC, un om care a dovedit, nu o dată, multă înţelepciune în gestionarea unor situaţii aparte care decurgeau, inerent, din ceea ce limbajul standardizat al “epocii” numea “coordonarea presei de tineret”. Misiune grea şi foarte riscantă, de care s-a achitat într-un mod demn de a fi manţionat. Recunosc şi eu, dimpreună cu N D Fruntelată acest adevăr, chiar dacă, prin aceasta, contrazic tabuu-ri ideologice ale neodogmatismului şi intoleranţei idelologice cu pretenţii de “gândire deschisă”.
Controversat , tocmai datorită faptului că aduce necesare şi judicioase lămuriri asupra unei teme ea însăşi expediată în câteva stereotipuri cu pretenţii de sentinţă irevocabilă, eset şi capitolul consacrat perioadei in care autorul a fost redactorul-şef al revistei ”Luceafărul”. Rememorările lui N D Fruntelată au, printre multe altele, meritul de a readuce la lumină un subiect extrem de sensibil şi de complex, el însuşi considerat a fi definitiv clasat printr-o pseudo analiză profund incorectă. Mă refer la tema “protocronismului” pe care anumite aşa-zise “minţi supra-naţionale” au mutilat-o până acolo încât, practic, nimic din sensurile originare ale proiectului nu se mai regăseşte. De aceea, mă încumet să cred că, citite cu bună credinţă şi cu seriozitate, accentele noi relevate de către Nicolae Dan Fruntelată ar putea ajuta la corecta înţelegere a unei teme care nu şi-a pierdut, încă, actualitatea: originalitatea şi competitivitatea artei , ştiinţei şi culturii româneşti în context european şi universal.
Cu aceeaşi nedezminţită dorinţă de a spune spune lucrurilor pe nume scrie N D Fruntelată şi despre presa ultimilor douăzeci şi ceva de ani, o presă în care- tocmai pentru că unii autoproclamaţi “vardişti ai democraţiei” l-au vrut dacă nu exclus atunci măcar marginalizat!-, poetul şi gazetarul care este şi rămâne autorul acesti captivante cărţi, reprezintă o voce răspicată, vocea unui om care are ceva de spus.
Sunt, desigur, în cartea de amintiri a lui Nicolae Dan Fruntelată şi alte pasaje sau subiecte care ating tabuu-ri ori sentinţe edictate de noua gândire unică. Dar, după cum menţionam şi la începtul acestor notaţii, asta a şi fost intenţia clară a autorului. Cum va fi receptat mesajul cărţii, adică dacă va fi ea citită cu bună credinţă şi cu înţelepciune sau, dimpotrivă, va fi răstălmăcită după calapoadele unor intoleranţe cu pretenţii de mondenitate politico-ideologică?- rămâne de văzut…
Nu de alta dar, până una alta, adagiul clasic- “dacă o carte se loveşte de un cap şi sună a gol, nu întotdeauna este de vină cartea”- nu a fost reînnoit dar nici nu a fost abrogat!
___________________
(*) Nicolae Dan Fruntelată “Gazetăria, viaţa şi dragostea mea”, Editura RAWEX COSMOS, 2013
