Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când vine vorba de moravurile şi năravurile vremii de astăzi, comparaţia inevitabilă este cu opera lui Caragiale. „Aşa spus-a Caragiale” e un fel de „Aşa grăit-a Zarathustra” dâmboviţean, fără adâncimile acestuia din urmă.
Tot dintr-o vreme a boemei, dar mai de dincoace, vine şi Păstorel Teodoreanu. Umorul lui e de altă factură, dar nu mai puţin şfichiuitor. Iar referinţa „precum zis-a Păstorel” are şi ea state vechi... de epigramă şi de reţetă neaoşă. Căci avocatul „pârât” (prea puţin s-a ocupat el de adevăratele „trebi avocăţeşti”) Alexandru Osvald Teodoreanu – fiul avocatului dorohoian Oswald Teodoreanu şi-al pianistei Sofia Teodoreanu, născută Muzicescu, fratele mai mare al avocatului Ionel Teodoreanu (cunoscut posterităţii mai mult în calitatea lui de prozator) şi-al tânărului ofiţer Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, erou pe frontul francez al primului mare război – a intrat în istoria noastră în primul rând prin dimensiunea ludică a scrierilor sale şi, în al doilea rând, prin dimensiunea lor gurmandă. Ori să fi fost invers?
În fine, să spunem că-n cei 70 de ani de viaţă ai săi (s-a născut la 30 iulie 1894 şi a murit în 1964) a reuşit să-şi ocupe un loc binemeritat în istoria literaturii române, ca şi în istoria gastronomiei româneşti. A împuşcat, cum s-ar zice, „două glorii dintr-un foc”. Despre al său roman „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, George Călinescu scria că este un „Gargantua şi Pantagruel” al românilor! Adevăr curat! Dacă mai spunem că acesta a fost primul său volum publicat – după un şir întreg de colaborări cu... versuri, în marile reviste şi ziare ale epocii – ne putem imagina că au existat mari, mari aşteptări de la acest scriitor, cu o prezenţă spumoasă şi cuvânt ascuţit, al cărui nume era, în cercurile boeme bucureştene, adeseori egal cu talentul... Însă, după ce şi-a arătat disponibilitatea pentru proza mare umoristică, după ce unii s-au aşteptat să reînvie în el spiritul ludic al lui Caragiale (n-avea să fie aşa, singura-i piesă de teatru a fost... basmul dramatizat „Rodia de aur”, scris împreună cu Adrian Maniu), Păstorel a ales să exceleze în epigramă. Chiar înainte de a fi adunate în pagini de carte, ori chiar înainte de a fi publicate în foaia de ziar, epigramele lui s-au bucurat de o mare circulaţie orală, mai ales când erau anexate unei anecdotici evenimenţiale la fel de spectaculoase precum versul său ascuţit. (Aşa s-a ajuns, se pare, să-i fie atribuite şi întâmplări la care nu fusese părtaş, devenind un fel de Nastratin autohton (şi intelectual) al României interbelice şi apoi al celei postbelice.
În epigrama şi în eseul umoristic (care îmbracă adeseori formă de pamflet publicistic), Păstorel va atinge multe teme, însă două sunt predilecte: Nicolae Iorga (sau Iorga Nicolai, cum îi spune el) şi gastronomia & oenologia. Dar să trecem în revistă cele mai cunoscute epigrame ale sale și să le descifrăm „dedesubturile” savuroase, de viață adevărată!
.........................
Citește pe Antena3.ro
