Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De aici începe ruptura: banii proveniți din deficite bugetare neancorate în investiții și din credit ieftin nu dispar. Ei caută randament, caută utilizare, caută sens. Problema este că, în absența unor oportunități productive reale, ajung să finanțeze prezentul, nu viitorul. Sau altfel spus, consumă viitorul fără să dezvolte prezentul.
John Maynard Keynes vedea deficitul ca pe un instrument temporar, menit să stabilizeze economia în momente de criză. Nu ca pe o stare permanentă. În practică însă, logica s-a inversat. Deficitul a devenit rutină, iar disciplina - excepție.
În paralel, dobânzile scăzute au modificat însăși structura deciziilor economice. Milton Friedman avertiza că prețul banilor nu poate fi manipulat fără consecințe. Iar una dintre aceste consecințe este exact distorsionarea alocării capitalului.
Când finanțarea este ieftină, criteriul selecției dispare. Nu mai contează dacă un proiect este bun sau doar oportun. Contează dacă poate fi finanțat.
Așa ajungem într-o economie în care cererea nu mai reflectă nevoia, ci accesul la lichiditate. Piața imobiliară devine primul receptor. Nu pentru că ar fi cea mai productivă, ci pentru că este cea mai ușor de înțeles și de garantat. Creditul curge acolo unde colateralul este clar. Prețurile cresc nu pentru că veniturile o cer, ci pentru că finanțarea o permite.
Hyman Minsky descria acest proces ca pe o trecere de la finanțare prudentă la finanțare speculativă și, în final, la una de tip Ponzi. Stabilitatea aparentă generează comportamente din ce în ce mai riscante. Cu cât lucrurile par mai sigure, cu atât devin mai fragile.
Imobilele nu mai sunt doar spații de locuit. Devin active. Instrumente. Pariuri pe viitor. În jurul lor se țese un întreg ecosistem de consum: amenajări, mobilier, electrocasnice. Nu pentru că ar exista o nevoie urgentă, ci pentru că există resursa financiară. Fiecare credit deschide un lanț de achiziții.
Expansiunea creditului către gospodării nu stimulează în mod semnificativ investiția productivă, ci mai ales consumul. Rezultatul este o creștere economică dependentă de datorie și, implicit, mai volatilă.
SUV-urile devin un simbol al acestei etape. Nu sunt rezultatul unei nevoi economice, ci al unei combinații între acces facil la credit și dorința de afirmare. La fel și electronicele, care intră într-un ciclu de înlocuire accelerată. Nu pentru că se uzează, ci pentru că pot fi înlocuite.
Vacanțele completează mecanismul. Nu mai sunt pauze între perioade de muncă, ci extensii ale consumului. Experiențe rapide, finanțate la fel de ușor ca bunurile materiale. Economia pare sănătoasă. Indicatorii de consum cresc. PIB-ul răspunde. Totul funcționează. Dar structura din spate începe să se subțieze.
Joseph Schumpeter vorbea despre „distrugerea creatoare” ca mecanism esențial al capitalismului. Investițiile ineficiente trebuie eliminate pentru ca resursele să fie realocate către activități productive. Problema apare atunci când acest mecanism este blocat.
Atunci când lichiditatea este abundentă, corecțiile nu mai au loc. Proiectele slabe supraviețuiesc. Activele supraevaluate rămân sus. Economia nu mai curăță excesul, ci îl conservă.
Peter D. Schiff observa că după 2008 bula nu a fost eliminată, ci doar susținută. Ajustarea nu a dispărut - a fost amânată. Iar amânarea are un cost. Pentru că, în timp, diferența dintre valoarea reală și cea susținută artificial se acumulează. Iar această diferență nu poate crește la infinit.
Momentul în care lichiditatea se retrage este momentul în care această discrepanță devine vizibilă.
Dobânzile cresc. Finanțarea se scumpește. Accesul devine selectiv. Și, brusc, economia trebuie să funcționeze fără sprijinul care o susținea. Atunci apar întrebările reale. Câte dintre aceste investiții erau justificate? Cât din consum era sustenabil? Cât din creștere era autentică?
Răspunsurile nu sunt confortabile. Pentru că o economie construită pe consum finanțat nu are mecanisme interne de corecție rapidă. Nu există suficiente rezerve, nu există suficientă productivitate acumulată, nu există suficientă flexibilitate. Totul depinde de reluarea fluxului de lichiditate.
Aici apare dependența. Statul continuă să ruleze deficite pentru a susține cererea. Băncile centrale sunt presate să relaxeze condițiile financiare. Sistemul începe să funcționeze nu pe baza eficienței, ci pe baza necesității de a evita ajustarea.
Se intră într-un cerc. Consumul are nevoie de credit. Creditul are nevoie de dobânzi mici. Dobânzile mici au nevoie de intervenție. Iar intervenția are nevoie de justificare politică. Între timp, economia reală rămâne în urmă.
Investițiile productive - cele care cresc capacitatea de producție, exporturile, competitivitatea - sunt mai lente, mai riscante și mai puțin atractive într-un mediu dominat de lichiditate abundentă.
Capitalul preferă viteza, nu construcția. De aici vine fragilitatea. Nu din lipsa activității, ci din natura ei. Pentru că nu orice creștere este egală. Există o diferență între creșterea care vine din acumulare și cea care vine din circulație. Prima întărește economia. A doua o face dependentă.
Iar atunci când această dependență devine structurală, orice șoc extern - fie el financiar, geopolitic sau monetar - nu mai lovește o economie solidă, ci una care funcționează la limită. În acest punct, întrebarea nu mai este unde s-au dus banii. Întrebarea este ce au lăsat în urmă.
Citește pe Antena3.ro
