Cartea-spovedanie a unui tată care încearcă să afle cine sunt cei doi fii ai săi

Jurnalul vă propune mâine o carte profundă, în care își vor regăsi nelinștile toți părinții. O carte-spovedanie a unui tată care încearcă să afle cine sunt cei doi fii ai săi. L-am provocat pe scriitorul Ștefan Mitroi cu un set de întrebări. Am descoperit un om cald, care respiră poezie. Un suflet de poezie.

Jurnalul: Procuror la 24 de ani, o poziție râvnită de mulți în vechiul regim. Ce v-a determinat să lasați această meserie și să vă dedicați scrisului?

Ștefan Mitroi: Încă de când am început să merg pe picioare și să încep să înțeleg lumea, am simțit cum îmi umblă prin suflet un gărgăune. Era în legătură cu uimirea că exista gărgăunele acesta. Ca să pot scăpa de el, m-am gândit să încep să-mi povestesc sufletul. Profesia de procuror îmi cerea să fac invers, să-mi țin sufletul ascuns, ba chiar să încerc să trăiesc, deseori, fără el. Cum și de ce să mai trăiesc atunci? Oamenii simpli, care au fost părinții mei, m-au făcut, se poate spune, greșit. Nu puteam, în ciuda aparențelor, să fiu un om dur. Mi-era cu neputință să-mi închipui c-ar putea intra pe semnătura mea un om în pușcărie, deși știam bine, și știu și acum, că unii dintre semenii noștri chiar merită să-și petreacă viața în spatele gratiilor. Gărgăunele de care ziceam nu se potolise. Dimpotrivă, îmi umbla aproape tot timpul prin gânduri, dându-mi de înțeles că n-o să scap niciodată de el. Acum, după atâți ani, și să vrea el, nu mai vreau eu.

Din Teleorman în Copou. Cum ați răzbătut? Cum ați ajuns la Junimea? Și ce a urmat?

M-am pomenit dintr-odată singur la mai bine de 400 de kilometri depărtare de casă. Credeam că o să-mi sară în ajutor poezia, dacă nu cea din orașul în care ajunsesem măcar cea cu care venisem de acasă. Dar, în primele luni, m-au părăsit amândouă. Eram, totuși, student la Drept, nu la Filologie. Apoi, încetul cu încetul, am descoperit poezia locului și m-a descoperit și ea pe mine. Părea, după vreun an, că ne cunoaștem de când lumea. Într-o zi m-am trezit trecând pragul Casei Pogor și devenind membru al Cenaclului Junimea. Coleg, într-un anume fel, cu Eminescu și Creangă! Vă dați seama ce imens privilegiu! Eu, fiul unor oameni simpli din Teleorman, să stau atât de aproape de umbrele celor doi! Într-o altă zi, m-am trezit citind din poeziile mele în fața lor. Doamne, ce frică mi-a fost! Nu numai c-am scăpat cu viață, dar m-am pomenit și cu niște aripi mari în spate, când am plecat de acolo. Zile în șir am zburat pe de asupra lumii cu ele. Pot spune c-am trecut și peste casa în care m-am născut, strigându-le de sus, din slăvile cerului, părinților mei: Sunt eu, fiul vostru, este că nu vă vine să credeți că zbor? Nu știu dacă or fi crezut, că n-am auzit ce mi-au spus. După aceea, într-o altă zi, dacă nu cumva în aceeași, m-am trezit publicat în Convorbiri Literare, apoi numit redactor șef, primul redactor șef-student, al revistei Opinia Studențească. Iar la scurt timp după toate astea, am absolvit facultatea. Începuse, ca să zic așa, viitorul, cu care nu m-am obișnuit nici acum.

Ce aveți de transmis prin paginile cărților?

Scriu cărți nu ca să le transmit celorlalți oameni ceva anume, ci ca să-mi transmit mie că exist, și, existând, să nu-mi fie frică de timpul care trece întruna, și, trecând timpul, să nu-mi fie frică de moartea ce-o să vină într-o zi, și, venind moartea, să-mi poată rămâne sufletul pe pământ, povestit în cărțile pe care le-am scris. Dar habar n-am dacă o să se întâmple așa. Doar sper. Și asta îmi este de ajuns.

Cărțile au suflet și se scriu cu dragoste. Dar cititorii de astăzi cum sunt? Mai răsfoiesc cărțile cu sufletul?

Nu știu alții cum fac, dar eu fără dragoste nu sunt capabil de nimic. Nici să trăiesc, nici să visez, nici să scriu. Chiar și când urăsc, pentru că sunt om, și mi se întâmplă și asta câteodată, o fac, vă rog să mă credeți, cu dragoste. Cărțile, cel puțin cărțile mele, sunt dovezi ale faptului că omul care sunt nu poate funcționa fără dragoste. Încerc, nu știu dacă și reușesc întotdeauna, ca fiecare cuvânt pe care îl aștern pe hârtie să aibă temperatura sufletului meu. Chiar și cuvântul gheață, ca să dau un singur exemplu. Oricât ar părea de paradoxal, el trebuie să fie cald, astfel încât cititorul să-i poată simți răceala.

”Sunt pierzător de meserie”. Citatul vă aparține. De ce pierzător?

Păi mi-am pierdut copilăria, mi-am pierdut tinerețea, mi-am pierdut părinții. Până și școala în care am învățat să citesc și să scriu am pierdut-o. S-a închis în urmă cu vreo zece ani. O văd, ori de câte ori trec prin dreptul ei, singură și posomorâtă. Are geamurile sparte. Nu m-aș mira ca într-o zi să n-o mai găsesc deloc, semn c-a intrat cu totul în pământ, acolo unde îmi vine și mie să intru, de rușine și de revoltă că nu-i pot împiedica nicicum dispariția. Sunt pe cale să pierd și satul în care am venit pe lume, pe care-l găsesc, cu fiecare întoarcere acasă, cu tot mai puțini oameni în el și cu tot mai multe case goale de oameni. Iată în ce constă meseria mea de pierzător. Pot spune că sunt cel mai norocos pierzător de profesie din lume. Și n-o să mă opresc aici. Mai am câte ceva de pierdut. Dar totul la timpul potrivit.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii scriitori români?

Să creadă, oricât le-ar fi de greu, că lumea nu începe cu ei. Au mai fost niște scriitori și înaintea lor. Și vor fi unii și după ei.

De ce să cumpere oamenii cartea ”Tatăl fiilor mei”?

Pentru că, fiind despre mine, cartea aceasta este despre fiecare dintre ei. Sunt convins că multe din fricile care mă bântuie pe mine îi bântuie și pe ei. Apoi, pentru că Tatăl fiilor mei este o carte care nu minte niciun pic. Spune tot adevărul. Este o carte-spovedanie a unui tată care încearcă să afle cine sunt cei doi fii ai săi, cine este, cine, nu ce, lumea în care trăiește, cine și ce este el în această lume. Putem trăi fără rădăcini? Putem trăi fără dragoste? Ce este nostalgia? Dar uitarea? Cine sunt îngerii uitării? Cât este de la noi până la Dumnezeu? În cât timp poți ajunge cu viteza lumini ochilor la marginea universului. În cât timp poți ajunge cu viteza luminii sufletului la sufletului copiilor tăi. Cum să răspundă un singur om la toate aceste întrebări? Iată de ce are scriitorul atât de mare nevoie de cititori.

Ce faceți când nu scrieți?

Câteodată dorm, câteodată mănânc, de cele mai multe ori mă îngraș, cel mai adesea îmbătrânesc, întotdeauna mă mir, sufăr ca prostul, ca toți proștii la un loc, umblu de colo până colo după trecut, încerc să mă ascund de viitor, dar nu prea am unde, mă cert cu Dumnezeu, mă cert cu mine însumi, le cer iertare în gând tuturor oamenilor pe care îi supăr, ca să pot să-i supăr din nou, adeseori plâng, pur și simplu mă uit pe fereastră afară la toamnă și plâng, părându-mi-se că frunzele mesteacănului din curte sunt zilele fiilor mei, care, înainte de a fi personaje de carte, sunt personaje de viață, și asupra vieții cărțile mele n-au, cu toată strădania cuvintelor din ele, nicio putere. Mai și citesc, mai și iubesc, mai și urăsc, mai și visez, mai și beau, mai și mor, ca să-mi poată rămâne la urmă de tot foarte puțin de murit. Vedeți ce de ocupații am? Și n-am pomenit nimic despre plăcerea de a lenevi. Sunt zile în care nu fac decât asta, scriu câteva rânduri în câteva ceasuri, după care înfulec pe săturate lene pe pâine, așteptând să-mi bată la ușă subiectul unei cărți geniale, care greșește mereu adresa, nimerind întotdeauna la alții.

Ați călătorit alături de Ion Iliescu și de Emil Constantinescu. Cum sunt președinții văzuți de aproape?

Niște oameni care, la orice s-ar uita și oricât de departe ar privi, nu se văd decât pe ei înșiși. Destul de greu să-i faci să înțeleagă că ești și tu acolo. Dumnealor doar se fac că te văd. În realitate, privesc dincolo de tine, ca prin sticlă. Umplu cu ei înșiși sticla care ești, asta încearcă să facă mereu. Din tine nu toarnă, în sticla care sunt ei, nici măcar o picătură.