Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fragmente din cele mai bune carti Litera va sunt oferite saptamanal doar impreuna cu Jurnalul de Duminica. Saptamana aceasta: Clopotele de Richard Harvell.
Autorul despre carte:
'Cand m-am mutat pentru prima data in Elvetia, in 1999, am locuit intr-un sat de fermieri din inaltimile Alpilor. In sat nu erau nici clopote zgomotoase, nici preoti rai, insa primele scene din Clopotele mi-au venit in minte in Hasliberg. Pentru mine, un baiat de douazeci de ani din New Hampshire, totul era invaluit intr-un mister delicios, reprezenta cel mai fertil teren pentru un viitor roman...
Intamplarea care a dus direct la Clopotele a avut loc in 2007. Sotia mea isi termina studiile si exersa o arie din Orfeo ed Euridice a lui Gluck. E o arie frumoasa si m-a frapat faptul ca nimeni nu mai asculta aceasta arie asa cum a gandit-o Gluck: cu Orfeu interpretat de un musico. Am inceput sa-mi imaginez contradictia extraordinara a vietii acestor ingeri ai scenei – o interpretare efeminata a unui rol supermasculin.
Am inceput Clopotele chiar in acea noapte. Am cautat informatii despre acesti muzicieni si am aflat ca barbatii castrati de mici sunt mai inalti decat alti barbati, traiesc mai mult, au plamanii de doua ori mai mari. Am citit ca multi papi au amenintat ca vor pedepsi castrarea prin excomunicare si executie, dar corul Capelei Sixtine era plin de castrati. Am citit ca nici un musico nu si-a scris propria biografie, astfel ca nu exista nici o marturie a vietii lor interioare.'
Capitolul II - Fragment
La primul nivel al clopotnitei, a vazut ca franghiile erau nemiscate si totusi clopotele bateau. Vedea puncte negre in fata ochilor. Cand pamantul a inceput sa se invarta cu el, a inteles dintr-odata: acestea nu erau deloc clopotele Domnului! Satenii fusesera pacaliti. Astea erau clopotele diavolului! Cu totii erau prostii diavolului. Ei construisera aceasta biserica. Ei turnasera aceste clopote!
S-a intors s-o ia la fuga pe scari, dar atunci a zarit deasupra lui, in crapaturile dintre scandurile plafonului, dansul picioarelor micute, dracesti.
Mai ramasese o urma de curaj in scheletul acela neputincios si vestejit. A strans in mana biciul ca pe o sabie. A urcat scara clopotnitei si a deschis trapa doar cat sa traga cu ochiul.
Fata topaia, se rotea, se legana si se intindea. Invartea ciocanul prin aer si ramanea atarnata in aer cat timp acesta lovea. Clopotele pareau trase dinauntrul ei, ca si cum acestea erau insasi inima ei neagra. Copila sarea de-a lungul marginii si o mana invizibila o conducea inapoi in siguranta. A batut clopotul cel mare: sunetele i s-au infipt batranului in urechi ca niste cuie.
Placerea care-i stralucea fetei in ochi era ultima dovada de care Iso Froben avea nevoie: fiica lui era posedata de diavol. A izbit trapa si s-a catarat deasupra. Batranul era un razboinic. A biciuit-o pe copila indracita pana cand aceasta a cazut pe podeaua clopotnitei fara simtire. Curand, din dangatul clopotelor a mai ramas doar un ecou stins. Din satul aflat in vale au izbucnit urale. Fata lui scancea.
Batranul a aruncat biciul langa ea si a coborat. A trecut prin satul in plina sarbatoare fara sa se opreasca si n-a mai fost vazut niciodata in Uri, asa ca, dupa Kilchmar, el era a doua, dar nu si ultima, victima a clopotelor.
Ramasa in biserica, fata nu s-a miscat decat la lasarea intunericului. Si-a ridicat capul ca sa se asigure ca tatal ei plecase si s-a ridicat. Hainele ii erau insangerate. Ranile de pe spinare o ardeau. Zgomotul ospatului din satul de dedesubt nu ajungea la urechile ei surde. Si-a luat ciocanele si a deschis trapa.
Maine, se gandea ea uitandu-se in sus la clopote. Maine am sa va bat din nou.
A doua zi, le-a batut iar, precum si in ziua urmatoare, si in fiecare dimineata, amiaza si noapte pana la moartea ei.
Citește pe Antena3.ro
Pe aceasta copila o chema Adelheid Froben, iar eu, Moses Froben, sunt fiul ei.
II
Maica-mea avea o claie de par jegos, muschi de fier in brate si, numai pentru mine, un zambet cald ca soarele de august. Pana sa ma nasc eu, locuise cativa ani in munti, intr-o coliba de langa biserica. Nu, mint. Mama traia in clopotnita. Ajungea la coliba doar cand in clopotnita, lovita de vremea aspra din munti, era prea rece sau prea multa zapada, cand, moarta de foame, venea dupa cojile de branza si terciul rece de ovaz pe care satenii le lasau pentru ea ori cand furtunile de vara cu fulgere maturau valea si loveau clopotnita noastra – se intampla deseori, iar clopotele bateau de parca erau trase de fantome. Desi era murdara si nu se spalase in viata ei, in fiecare saptamana ma freca din cap pana-n picioare in apa inghetata a raului.
Ma indopa cu o lingura de lemn pana nu mai puteam. Nu stiam pe atunci cum se jucau si radeau alti copii, cum o faceau pe regii si soldatii, cum dansau si cantau impreuna. Nu voiam nimic mai mult de la viata, ci doar sa sed acolo, leganandu-mi picioarele de copil de patru ani pe marginea clopotnitei. Sa ma uit la munti. Sa ascult frumusetea clopotelor.
Asa ca neglijenta satenilor nu ma mira. Un baiat care pare ca nu-si da seama de clopotele ce sparg timpanele chiar si la cincizeci de metri departare? Un baiat care nu vorbeste niciodata, ale carui picioare nici macar nu par sa fosneasca prin iarba, care nu face niciodata nici un zgomot? Un copil care ignora pana si urletele furioase ale Parintelui Karl Victor Vonderach? Nu exista alta explicatie. Copilul e surd. E la fel de prost ca mama lui.
Sa ne apropiem totusi de acest baiat care sade pe marginea lumii lui si se uita-n gol la o scena pe care numai Dumnezeu ar fi putut-o crea. E la inceputul verii, iar Alpii sunt atat de inverziti, incat aproape ca pizmuiesti vacile pentru iarba si-ai vrea sa te apleci langa ele si sa te ospatezi pana ti se preling bale verzui pe barbie. In inaltimi, raman petice de zapada prin grote si pe sub creste. Pe varfurile mai verzi si indepartate din nord se vad ca niste puncte oile care pasc, de parc-ar fi paduchi care misuna pe capul unui cersetor.
Baiatul acesta asculta. Toate trei clopotele suna in spatele lui, iar el aude tonurile stridente, nenumaratele semitonuri. Un clopot este un turn format din benzi minuscule, asezate una peste alta, si fiecare din aceste benzi are o tonalitate diferita, precum o mie de nuante de culoare stralucesc in tonuri usor diferite. In mintea lui, el etaleaza aceste note asa cum fac alti copii cu colectia lor de jucarii. Potriveste parti de tonuri care il fac sa zambeasca sau sa scrasneasca din dinti.
Gaseste tonurile pe care le foloseste uliul in tipatul lui. Le gaseste pe acelea care alcatuiesc bubuitul tunetului si suieratul marmotei. Aude notele pe care el insusi le foloseste cand rade. Clopotele sunt puternice, chiar foarte puternice, dar nu-i ranesc urechile. Urechile lui s-au format in jurul acestor sunete si fiecare dangat rasunator i le face din ce in ce mai rezistente.
Cunoaste sunetul inspiratiei mamei sale cand trage inspre ea ciocanul; sunetul expiratiei ei cand loveste cu el; fosnetul rochiei zdrentaroase cand se atinge de piciorul gol; scartaitul pivoturilor ruginite ale clopotelor; suieratul vantului cald prin crapaturile acoperisului de deasupra capului; mugetul vacilor pe pajistea de sub biserica; iarba smulsa de ele cand pasc; tipatul uliului deasupra campului; vuietul zapezii topite care siroieste de pe stanci.
Mai aude ca apa de pe stanci este de mai multe feluri: asemenea pietrelor tarate si rostogolite, prelingerea picaturilor care explodeaza in stropi, chicotitul unui iaz care bolboroseste si rasetul cascadelor. Pe toate acestea le poate cerceta din buzele intredeschise ale mamei lui, din rasuflarea navalnica a narilor, din aerul care-i suiera printre dinti. Geamatul din gatlejul ei. Sunetul dogit cand plamanii ei se deschid. Ca un bebelus care exploreaza un obiect bajbaind cu mainile si cu gura, el se agata de fiecare sunet pana cand ofteaza da!
Nu e magie – va dau cuvantul meu de martor credincios. Baiatul nu aude printre munti sau pana in partea cealalta a pamantului. E o simpla selectie. Iar daca acest baiat, la varsta de 4 ani, poate face atat de putin – nici nu vorbeste, nici nu scrie, nici nu citeste, selectia sunetelor, disectia lor este ceea ce poate face ca nimeni altul. Acesta e darul pe care i l-au facut mama lui si clopotele ei.
Asadar, baiatul sade pe stinghia lui si diseca lumea. Alege clopotele, le aude ca intreg, le diseca dangatele si apoi le pune deoparte. Prinde sunetul vantului. Aude in el ceea ce noi vedem in valurile apei: o multitudine de curente, haotice, si totusi randuite de o lege a lui Dumnezeu. Ii place sa asculte vantul suierand prin gaurile acoperisului de deasupra lui, biciuind coltul turnului sau fluturand firele lungi de iarba de pe pajisti.
Si chiar daca se desfata cu fiecare sunet nou, isi da repede seama ca sunetele nu sunt doar ceva drag lui. Intelege ca suieratul vantului printre crapaturi este mai monoton atunci cand sta sa ploua. Se teme de picioarele tarsaite ale primilor enoriasi duminica dimineata, pentru ca asta inseamna ca, in scurt timp, mama lui va fugi sa se ascunda in grotele de deasupra bisericii timp de cateva ore si se va ivi iarasi doar dupa ce silueta Parintelui Karl Victor va disparea inapoi in sat. Uraste sunetul de tuse al maica-sii, pentru ca inseamna ca se va imbolnavi, asa cum pateste in fiecare iarna, ochii i se vor incetosa si va merge ca si cum ar fi adormita.
La varsta de 5 ani incepe sa hoinareasca, mai putin fricos decat mama lui. Cerceteaza satul si vantul care scartaie printre casele de lemn, susurul apei murdare si al pisatului vitelor, care siroieste afara din grajduri si in josul pantei, scartaitul si scrasnetul rotilor carutei pe drumurile pietruite, latratul cainelui, cotcodacitul cocosului, iar iarna, mugetul vacilor si behaitul oilor, de parca in fiecare staul e inchis cate un nebun.
Este coplesit de sunetele oamenilor: rasuflare, oftat, geamat, blestem. Oamenii ocarasc, se vaita si rad, si fiecare dintre aceste sunete are un milion de forme. Dar rafturile memoriei lui nu au limite. Acum are cuvinte de rostit pe care le duce inapoi la clopotnita. In timp ce maica-sa bate clopotele, el sporovaieste, striga blesteme catre cer, sopteste rugaciuni in pumni, vorbeste la fel ca fermierul care si-a muscat jumatate de limba.
In fruntea sunetelor pe care le uraste se afla cele ale Parintelui Karl Victor Vonderach: pasul lui schiopatat; respiratia lui haraita; plescaitul si molfaitul buzelor lui, ca un vitel la tata; pocnetul cu care deschide Biblia mare din amvon; rasucirea greoaie a cheii in cutia goala a milei; geamatul cand se apleaca si se tine de spate; rasuflarea lui cand ma priveste...
Cum te-au tradat sunetele, Karl Victor! Cu urechile mele, stiam destule la sase ani ca sa te condamn la focul vesnic! Iti cunosteam sunetul pleoapelor cand iti mijeai ochii, galgaitul scuipatului din gat cand predicai duminica in biserica noastra. Iti auzeam mormaielile rauvoitoare cand te uitai la turma ta de la amvon. Iar in alte zile cand veneai pana sus – cand auzeam in gafaitul tau nerabdator ca nu erai un trimis al lui Dumnezeu, cand o chemai pe mama, bateai la usa colibei noastre noaptea sau chiar si la lumina zilei, cand nu te puteai infrana – chiar daca ea nu te auzea, eu te auzeam. Strigatele care ieseau din gura ei nestiutoare, care in urechile tale sunau ca baiguielile unui idiot – strigatele acelea erau cele mai clare dovezi pentru mine.
• Traducere din limba engleza de Daria Barsan
