Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.
4 ianuarie 1979
(n.red. – continuare)
Mereu vor rămâne destui proletari autentici în această lume, ca să găsească ei soluţia cea dreaptă şi să se substituie creierelor înecate în gânduri bolnave ale îmburgheziţilor care sunt gata să provoace orice duel pentru că nu ei îi vor fi actorii.
Citește pe Antena3.ro
Oprim la Budapesta, bucuroşi că mecanicii unguri recuperaseră de la Curtici încoace o bună parte din întârzierea trenului pe teritoriul românesc. Bucuroşi dintr-un motiv simplu: prindem legătura de Viena şi nu vom fi obligaţi să stăm în tren ore în şir să aşteptăm formarea altui tren, după-amiază.
În minutele pe care le avem la dispoziţie, Dan Lăzărescu, antrenorul de patinaj, coboară pentru mine şi pentru băiatul meu, în gară, şi cumpără pe 20 de forinţi, pe care i-i dau, două sticle de câte un litru de Cico. E foarte gustos acest Cico şi sunt foarte, foarte prietenoşi cei patru componenţi ai lotului nostru de patinaj. Doi dintre ei sunt maghiari şi am surpriza şi bucuria să constat că, stând la geamul deschis cu băieţii aceştia şi auzind ei pe un grăsun mic că ne jigneşte (“uite-i pe tâmpiţii ăia că au deschis geamul!”), unul dintre ei strigă în ungureşte ceva, supărat şi cu obrajii aprinşi, da, strigă spre grăsun, dar acela tace, ruşinat mai ales că e pe peron cu Janos, amicul nostru din tren.
– I-am spus că tâmpit e el şi să se ducă la mumă-sa!, îmi traduce patinatorul şi izbucnim toţi în râs.
Când Janos urcă, îmi spune: “A vorbit prostii, scuzaţi-l”.
Gara Budapestei e afumată, cum e şi oraşul, dacă ţin minte bine. E o gară de stil vechi, dar mărturisesc că-mi place mai mult decât Gara noastră de Nord; are intimitate, are totul mai bine chitit, parcă eşti, aici, în gara Budapestei, în bucătăria încăpătoare a bunicii.
Trec grupuri, trec oameni siguri, pe lângă geamul nostru. Tineri cu plete, agăţaţi lasciv de umerii osoşi ai unor fete frumoase şi semeţe; într-o parte se mănâncă tacticos crenvurşti, în alta se cumpără în linişte ziare. Mecanicii căilor ferate foiesc şi ei fără grabă. În general, gara aceasta nu produce impresia de ritm. E, dimpotrivă, prima stemă de linişte cu care mă întâlnesc. Parcă nimeni nu se teme că va pierde trenul. Parcă aceste chioşcuri, unde se vând crenvurşti, ziare şi celelalte, ţin direct de eternitate.
Când voi învăţa şi eu să nu mai fiu febril? Câte feste mi-ai jucat, febrilitate!
Plecăm din gara Budapestei. Andrei e impresionat, mai mult decât mine, de această combinaţie: monumentalitate şi intimitate. El nu ştie că acum zece ani doi tineri zgribuliţi, înaintea unui Crăciun sărac, plecau din gara Budapestei, bucuroşi că-şi cumpăraseră câteva fleacuri, plecau din gara Budapestei, cu melodia “Doctor Jivago” în creier – căci asta se cânta atunci în toată splendida şi afumata Budapestă, Doctor Jivago, valsul unei dureri, valsul unei ierni fantastice, valsul unei surde opoziţii – doi tineri care se iubeau şi ajunseseră să semene unul cu altul, în iubirea lor mare şi sărmană, doi tineri plecau din gara Budapestei spre o casă a lor şi a modestiei lor, de la Bucureşti, doi tineri plecau din gara Budapestei, stăpâniţi de emoţia de azi a acestui băiat. Acei tineri erau mama şi tatăl lui. Dar ei nu erau singuri. În pântecele mamei, printr-o coincidenţă care mă face să lăcrimez, se afla el, Andrei, băiatul care azi trece prin Budapesta, înalt, frumos şi sănătos. Ce grijă ţi-am dus noi, băiatule, când tu te ascundeai încă în misterele blânde ale staţionării materne, ce grijă ţi-am dus şi cum am sprijinit eu la urcarea în tren braţul mamei tale, care te purta de cinci luni în pântece şi care – dificil şi minunat – avea să te aducă pe lume.
La zece ani de-atunci, sărut în amintire mâna femeii minunate care mi-a fost soţie, chiar dacă azi locuim fiecare pe alt gheţar, şi – împotriva răului pe care de atâtea ori a vrut sau vrea să mi-l facă – eu mângâi cu toată tandreţea vieţii mele de zbucium şi de drumuri, atât de anorganice câteodată, pântecele sfânt al celei ce te-a adus pe lume, Andrei al meu.
Închină-te, băiatul meu, acelui dulce, sacru templu!
4 ianuarie spre prânz
Pălăvrăgesc, aproape fără să mă gândesc la ce spun, cu Andrei. N-avem răbdare. Trăim într-un spaţiu închis, al cărui singur avantaj e că se mişcă.
L-am făcut şi pe Andrei după acelaşi model care m-a fixat. N-are răbdare. Vrea mereu epică şi conflicte. Multe va mai pătimi...
Privesc în gol şi o văd recompusă din pământul învârtejit cu zăpadă pe Elena. Ce-o face?
– S-au trezit şi beau o cafea, cu tataia, în hol! Îmi răspunde, fără să-l întreb, Andrei.
Din nou grăniceri, din nou rigiditate, din nou îmi creşte tensiunea. Altcineva, un cetăţean cu lanternă, caută pe sub banchetă. Culmea ar fi să şi găsească pe cineva. Dar pe cine? Amabilul nostru şef de vagon, Janos, făcuse curat şi strânsese paturile.
În fine, asta-i viaţa! (oare, asta-i?) Meserii şi meserii. Andrei comentează pusta ungară: “Parcă mergem spre Craiova şi spre Bârca”. Într-adevăr! Aşa făcusem eu însumi călătorind acum opt ani de la Des Moines la Iowa City: simţeam că merg spre casă.
Ceva deosebea însă imaginea aceea de imaginea drumului spre satul meu: frunzele căzute sau încă persistente în toamnă erau de un roşu violent, nu blând-ruginiu.
Pământ sfărâmicios, pământ unit cu ţurţuri imperfecţi de zăpadă. Chipul superb al Elenei îmi umple ochii. Ce văd afară se uneşte cu ce văd în minte la limita ochilor. E o ciocnire de realitate exterioară şi realitate lăuntrică, val grăbit către val grăbit, dumnezeire în luptă cu boala, vai, vai, va trebui să vină primăvara pentru noi toţi, nu doresc nici duşmanilor celor mai aprigi să rămână în iarnă.
Să vină primăvara pentru dulcea şi pătimita mea Elena, pentru inima ei ameninţată, pentru sângele ei care va trebui să-şi probeze convingător în faţa cerului de judecată nevinovăţia de azi şi dintotdeauna. Vom învinge cancerul, Elena.
Cancerul se va rezolva, simt, ştiu şi sper, prin reechilibrarea fierului din organism. În America toamnei lui 1970 era mult fier aprins pe jos şi chiar şi porumbul avea un foşnet de fier salvator. Oare, fierul să fie salvarea?
Fără să te cunosc, fără să ştiu că vei veni la mine, fără nici un motiv special, am luptat şase ani pentru ca forurile medicale să ia în atenţie marile descoperiri în lupta anticancer ale lui Mihai Leontopol, ale lui N. Ionescu Dîmboviţa, ale lui Dănilă şi Dinu şi tot ce ar putea, încă, să ne ajute să trezim umanitatea din permanenta ei stare de spitalizare, din îngheţul articulaţiilor ei căruia i-o predă acest coşmar: cancerul.
Sunt fericit că te-am cunoscut într-o seară ploioasă de aprilie la Lugoj, femeie superbă, femeie-viaţă-şi-moarte, femeie-fagure, femeie-rug, femeie-Dumnezeu. Am luptat pentru cauza sănătăţii oamenilor, parcă presimţind că te voi întâlni, iubita mea.
Trebuia să vin cu ceva la tine, trebuia să-ţi aduc un buchet de flori. Şi, iată, azi trăieşti. Azi sănătatea ta e mai puţin ameninţată ca ieri. Sau e numai iluzie? Doctore Leontopol, răspunzi cu capul de viaţa iubitei mele. Să ai grijă, doctore, să fii sănătos, ca să aducem primul Nobel în România. Dar dai o bere din acel Nobel! Ori dumneata, ori acel care-l va lua dintre compatrioţii noştri. Mi-e o sete...
Fierul! Oare se va trăi din fier, aşa cum s-a murit de fier?
Elena, fii liniştită! Sunt aici, cu Andrei, pe care tu îl iubeşti ca pe copilul tău. Călătorim spre Viena. Cuta din frunte nu mi-a trecut şi băiatul mă ceartă că sunt trist. Dacă ai fi şi tu cu noi, ar fi colosal. Ne promitem unul altuia, eu şi Andrei, că la vară plecăm toţi, tu, el şi eu. La vară va fi mai frumos.
Va fi acea vară?
Mai dă-ne, Doamne, cel puţin o vară!...
La graniţa austriacă urcă nişte domni proaspăt bărbieriţi, care dau impresia că au cu totul altă treabă decât să ne vadă paşapoartele şi bagajele. Sunt veseli şi amabili; aveam să aflu la Viena că aceia au fost grănicerii şi vameşii austrieci. Unul dintre ei fredona un cântec când mi-a pus, cu aparenţă distrată, o ştampilă pe paşaport.
Ce portari duri are iadul capitalist!
Va urma
