De la Bârca la Viena şi înapoi (XLIX)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

21 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

Mai ţin minte că eu sau Aurel Dragoş Munteanu - cred că el mai degrabă - am fost în situaţia să întrebăm pe un american, în plin New York, la aeroport chiar, "Do you speak English?", adică vorbiţi englezeşte, şi americanul s-a uitat la noi ca la un atac atomic. Şi a răspuns că da, puţin, numai că n-am mai continuat noi discuţia.

Sigur că, întorşi acasă, noi preferăm să uităm lucrurile penibile, complexele de inferioritate pe care le-am trăit prin străinătate, umilinţele şi îngenuncherile. Dar, dragă Elena, nu mă simt deloc mai deştept şi mai înţelept nu decât tata mare, care era totuşi învăţător şi care era totuşi umblat, pentru că-ţi repet, mergea cu şareta în unele sate apropiate de Bârca, dar era mult mai înţeleaptă decât mine maica mare, despre care pot să spun şi aici că e omul care n-a greşit niciodată. Şi n-a greşit nu pentru că n-ar fi avut prilejul s-o facă. N-a greşit din înţelepciune. Dacă-i spuneai să meargă undeva, avea un splendid răspuns dacic: Ba, muică, las' că dacă e să mă duc de-acasă mă mai duc la gropniţă. Atâta mai voia să călătorească. Îşi rezervase energia de care mai avea nevoie pentru a ajunge la cimitir. Încolo nu voia să călătorească nicăieri. Şi coincidenţa cinică a făcut ca tocmai maica mare, convinsă de mine să vină să stea la Bucureşti pentru că era bolnavă, să moară la 300 de kilometri de groapa care ne-aşteaptă pe toţi pe rând.

Cred că noi, oamenii civilizaţi, avem impresia că suntem angajaţi într-o cursă a cunoaşterii. Dar ea nu e cunoaştere cursa aceasta. Ea este, cel mult, lăudăroşenie, statistică seacă. E ca şi când ai ieşi în faţa mulţimii şi i-ai spune că de mâine nu mai mănâncă nici pâine şi nici carne, ci procente. 70% mai mult decât ai fi visat, dragă mulţime. Sau simbolul cărnii. Sau numărul de înregistrare al vitei la abator.

De fapt, această cursă grabnică a cunoaşterii e pe punctul ei paroxistic. Te întâlneşti cu câte un cunoscut şi el te întreabă: Ai fost în Statele Unite? Şi-i răspunzi, eventual, da. Şi el te întreabă: Dar în Mexic ai fost? Şi-i răspunzi, eventual, nu. Atunci el îţi spune: Ei, păcat. Mexicul... Şi are aerul că te compătimeşte că n-ai fost în stare să vezi şi Mexicul. Ca şi când Mexicul ar fi un album de familie pe care-l răsfoieşti şi-l epuizezi imediat. Dar omul nu te întreabă în ce oraşe ai fost în Statele Unite, ce oameni ai cunoscut acolo, dacă ai trăit americăneşte, dacă ai simţit diferenţa între un stat cu legislaţie conservatoare şi unul cu legislaţie liberă din cuprinsul aceleiaşi ţări.

Revin la o veche înţelepciune şi sunt de acord cu ea. Într-un om e omenirea. Restul, zic eu, sunt amănunte. Uite, declar aici că Statele Unite ale Americii sunt o grămadă de adjective pe lângă substantivul cu rol de subiect care e satul meu, Bârca. Am crezut că voi cunoaşte în lărgime şi asta-mi va fi de ajuns. Fals. Eroare. Minciună. Cunoaşterea nu este decât în adâncime. Nu există cunoaştere extensivă. Ilie Năstase îmi mărturisea că după ce va termina cariera competiţională de tenisman, carieră în cursul căreia a fost pretutindeni în lume, va încerca să meargă în câteva oraşe, să ştie şi el pe unde a fost când era tânăr.

Nu mă ridic aici împotriva călătoriilor, dar insist, dragă Elena, să-ţi spun - şi să spun tuturor care sunt curioşi să mă citească şi să mă creadă - că excursiile nu sunt cunoaştere. Excursiile sunt poate liniştitoare, poate întăritoare pentru viitorul an de muncă al omului, sunt cafeaua pe care o bea înainte de lupta de încă 365 de zile pentru existenţă. Şi este firesc, este dreptul oamenilor ca într-o lume civilizată, paşnică, să râvnească aceste excursii, să râvnească să călătorească mult. Nici o poliţie din lume n-are voie, sub specia dreptului firesc al omului, să-i interzică acestuia liberul vis şi liberul acces în limita puterilor sale materiale şi ale interesului statului din care face parte, la orice colţişor al pământului.

Nu vreau să se înţeleagă cumva din ceea ce scriu aici că fundamentez teoretic şi psihologic interdicţia ca oamenii să călătorească peste graniţele ţării lor. Eu vorbesc despre toate acestea tocmai pentru că am călătorit. Eu sunt decepţionat de lărgime tocmai pentru că mi-a fost în putere să constat diferenţa esenţială, calitativă, între cunoaşterea exterioară şi cunoaşterea profundă. Mi-e dor să-mi cunosc ţara acum, după ce am stat 18 zile în Austria, şi mulţi dintre compatrioţii mei aşa ar face. S-ar întoarce cu un chef şi mai mare de treabă dacă, din timp în timp, ar putea călători peste graniţă. Iar după câteva călătorii, jur eu aici că şi-ar da seama cu toţii că singura cale de cunoaştere adevărată e adâncimea. Să te duci într-un sat al ţării tale şi să-l înţelegi până în straturile imateriale ale memoriei şi legilor lui secrete. Dar copiilor nu le e dor de părinţi decât plecând pentru un timp de lângă părinţi. Dar iubiţilor nu le e dor unul de altul decât mai aflând ce e distanţa. Cum şi mie mi-e un dor nebunesc de tine tocmai pentru că nu ne e în putere să ne vedem când vrem.

Aşa e şi dorul de ţară. Ce mulţi români şi-ar da seama cum e ţara lor şi ce s-ar ilumina ei interior dacă ar vedea mai multe ţări. Dacă n-ar avea impresia pe care o mai articulează unii că nu-i lasă statul să iasă peste graniţă.

Am văzut aici multe. Dar mi-e dor de Bucovina. Mi-e dor de sudul Olteniei, când va da primăvara peste el. Şi poate că îţi aminteşti, Elena, drumul nostru la Brăila, pe Dunăre, cum săreau stropii de apă în vârtejuri asupra noastră. Şi cum am făcut noi o filmare acolo. Şi uite, peste câteva minute, e posibil să plec să văd Dunărea, pe care noi doi o vom revedea la primăvară. Voi sta, probabil, lângă valul care ne va legăna la vară. El vine încet spre vărsare şi voi pune eu un semn, îi voi lega o fundă, să-l recunoaştem. Dacă nu cumva se va sparge până la vară. Dacă nu cumva se va sfârşi până la vară. Dacă nu cumva ni se va întâmpla nouă ceva până la vară.

Ştii cu ce seamănă nebunia lumii de a călători? Nu numai a lumii în general, ci şi chiar a băiatului meu? Ştii cu ce? Uite, să-ţi spun eu. Pentru că suntem în teritoriul a ceea ce eu numesc nebunie, îţi voi reaminti un banc cu un nebun căruia doctorul i-a dat, la cererea aceluia, să citească drept roman o carte de telefon. După ce a citit-o, doctorul l-a întrebat:

- Ai citit-o?

- Da, da, cum să n-o citesc? Am citit-o.

- Şi ţi-a plăcut cartea?

- Da, da, e un roman destul de bun, i-a răspuns nebunul. Foarte bun, ce să ne ascundem după degete.

- Parcă simt în tonul dumitale puţină nemulţumire. E ceva ce nu ţi-a plăcut?

- Ei, cum să nu-mi placă? Mi-a plăcut foarte mult.

- Dar parcă ai să-mi spui ceva, un reproş.

- N-am, domnule doctor. E un roman excelent, vă spun sincer. Doar că e cam obositor. Are prea multe personaje.

Sigur că e greu de citit o carte de telefon. Să zici după aceea că ai cunoscut pe oamenii aceia ale căror numere de telefon, ale căror adrese sunt trecute riguros şi alfabetic în ea. Cam asta facem noi, oamenii civilizaţi. Citim cărţi de telefon şi credem că ne-am educat la înalta şcoală a romanelor psihologice. Memorăm numere de telefon şi credem că am cunoscut oameni, că le-am cunoscut dramele şi le-am dat şi soluţiile de care au nevoie. Lumea e cea mai mare carte de telefon şi cea mai înşelătoare dintre toate cărţile acestei biblioteci cu soare în mijloc. Vai, cum ne înşelăm! Dar oare nu este şi un presentiment care ne dictează această permanentă eroare? Un presentiment care ne apără de adevărata cunoaştere? Căci încă o dată trebuie să recunoaştem: cunoaşterea e dureroasă, nu e statistică. Adevărata cunoaştere e obositoare, pentru că prin ea nu ţi se rezumă convenabil întrebările şi căderile omului, ci eşti în situaţia de a-ţi asuma o parte din ele. Adevărata cunoaştere e ca intrarea într-o organizaţie secretă. Dacă ai acceptat să afli taina acelei conspirativităţi, ori ţi-o asumi şi devii tu însuţi conspirativ, ori trebuie să mori.
(Va urma)