De la Bârca la Viena şi înapoi (XLVI)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

20 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)


Emoţie autentică. O simt. Se întâmplă ceva din afara locurilor comune ale vieţii noastre. Nu-mi închipui, de exemplu, că-n aceste clipe vreun rău s-ar putea întâmpla vreunuia dintre noi. Ceva ne apară şi nu neapărat Dumnezeu. Ne apară misiunea noastră.

Vorbeşte la microfon prelatul K. Hugel. Egal, matematic, antisentimental. Salută pe prelaţii bisericilor răsăritene. O uşoară tentă patetică doar în clipa în care cere: "Să ne servim reciproc, să ne ajutăm unii pe alţii în onoarea lui Dumnezeu!".

Vorbeşte liber.

Aproape comercial.

Pune problemele cu premise şi cu concluzii. Nu predică. Nu recită. Marile lumini ale Catedralei Sf. Ştefan dau cuvintelor sale lipsite de savoare şi amploare o retorică foarte curioasă, o aură parcă sonoră.

Şi deodată, din toate piepturile un prilej de înfiorare. Simt pielea furnicată pe frunte şi pe mâini şi pe piept. Un lied. Muzica e superbă, vorbele sunt stăpânite de dogmă.

Şi pentru că toţi cântă, şi cei din sobor şi cei din restul catedralei, se aud dezacorduri.

Dezacordul, dizarmonia ca sursă de farmec şi ca autenticitate.

Fiecare dintre cei prezenţi are în faţă textul liedului. De altfel, întregul program este transcris pentru fiecare dintre credincioşi. Cum cântă ei citindu-şi textul mă întreb unde sunt oare fanaticii, credincioşii propriu-zişi, care n-au nevoie de un îndreptar scris pentru a se descurca în raporturile lor cu Dumnezeu. Şi mai e ceva: se poate cânta un lied după un colţ de hârtie pe care să fie scrise vorbele lui cu şansa de a fi crezut că eşti robit de acel lied, că n-ai avut încă timp să-l înveţi dacă el ar fi recent. Cum însă acest lied e vechi, înţeleg încă o dată ce ocupaţi sunt oamenii. Şi poate că şi oamenii ar trebui să înţeleagă ce ocupat e Dumnezeul lor.

Chiar şi prelaţii cântă colaţionând textul mintal cu cel de pe hârtie. Mă cam resimt de lipsă de emoţie. Nu prea-mi place partea aceasta a slujbei de sâmbătă seară de la Catedrala Sf. Ştefan.

Mă remontează orga. Învăluitoare şi strivitoare. Orga. Ultimul deal de dinainte de a începe cerul. Iarba metalică de pe acel deal e bine acordată. Mă fotografiază câţiva curioşi. În catedrală, da. Le-aş surâde, dar mă enervează că am ochiul stâng mai mic. O singură dată în viaţă am stat şi eu la o slujbă la Stefan's Dom şi atunci arătam ca un bandit internaţional.

Toată lumea trece foaia. Moment de descumpănire generală.

Pace. Pace. Pace.

Vine la microfon preotul armenilor. Vorbeşte calm. Poate că nici eu n-aş vorbi altfel. Căci iată ce-mi aud urechile:

"Suntem împreună spre a ne ruga împreună pentru unitatea creştinismului, spre a ne ruga împreună pentru unitatea umanităţii, spre a fi împreună în contra sărăciei, spre a făuri împreună adevărata pace".

Suntem împreună în speranţa că sfârşitul veacului ne va găsi mai apropiaţi în această lume cu prea multe oscilaţii. Înainte de a ne înţelege ca şi creştini, trebuie să ne înţelegem ca oameni indiferent de credinţă, indiferent de politică, întrucât stăm în faţa unei lumi deschise.

Să creăm - spune preotul armenilor - unitatea lumii.

Să fim împreună spre onoarea lui Dumnezeu, încheie cu o mică bâlbă în germană, să ne servim reciproc spre onoarea lui Dumnezeu.

Biserica face politică. Unde e imaginea tradiţională a unei biserici neatinse de cele lumeşti?

Şi iată, vine preotul român Marin Branişte. Vine spre microfon surâzând cu timiditate şi energie, ca ţăranul român când are de împlinit un ritual.

"Binecuvântat este Dumnezeul nostru, binecuvântat este Dumnezeul nostru.

Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!"

Şi corul româncelor îmbrăcate în costume naţionale reia cald: Doamne miluieşte, Doamne miluieşte!

Şi preotul Marin Branişte micşorează încă o dată Catedrala Sf. Ştefan şi-o face accesibilă prin superba sa voce şi redimensionează raporturile dintre oameni şi lăcaşul în care se închină vorbind omeneşte, vorbind româneşte.

Şi pentru unitatea tuturor, domnului să ne rugăm.

Şi corul reia cald: Doamne miluieşte, Doamne miluieşte! Şi, iată, că apare o dimensiune nouă în această biserică, dimensiunea artistică. Arta care face credibile marile idei. Arta care încălzeşte spaţiile reci dintre dogmă şi viaţă. Arta - singurul arhitect în stare să croiască altfel această arhitectură strivitoare a Catedralei Sf. Ştefan.

Vorbeşte cântând preotul Marin Branişte.

Pentru împăcarea bisericii de la o margine a lumii la cealaltă, Domnului să ne rugăm.

Şi corul reia, apărând ideea sa, Doamne miluieşte.

Preotul Branişte cântă într-adevăr foarte frumos. Dar intervenţia corului e parcă o interferenţă instantanee a vocii unui preot singur cu emoţia Putnei, a Albei şi a Mitropoliei din Bucureşti.

Aflu pe şoptite despre cardinalul König, care ar fi trebuit să fie prezent, că e bolnav. Mă rog în gând pentru sănătatea sa.

Cine sunt părinţii, cine sunt strămoşii acestor oameni care cântă aici, în Stefan's Dom? Ce amintiri îi unesc? Ce au ei în ei? Ce-ar fi în stare să facă dacă ar trebui să urmeze în viaţă ceea ce propovăduiesc în catedrală?

Mă mai uit o dată în jur. Parcă suntem mai mulţi şi mai mari de când cântă preotul Marin Branişte.

Poate e firesc să cred că, şi să simt asta, auzind cum sună în Catedrala Sf. Ştefan: "Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii".

"Şi să se unească toate bisericile spre pacea lumii, Domnului să ne rugăm."

Şi corul reia: Prea sfântă născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi.

Frumoasa voce a unui monument de bunătate şi de vocaţie. Preotul român se întoarce şi se închină. Tatălui şi fiului şi sfântului duh acum şi pururi şi-n vecii vecilor amin.

Vocile se sting. Linişte deplină.

Acest preot, Marin Branişte, face atâta cât poate politică naţională, politica statului român de azi. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu el dacă n-ar fi avut voce, dacă n-ar fi avut talent. Nu se făcea popă? Dar dacă, prin intervenţii, se făcea? Şi trebuia să facă propagandă pentru pacea lumii, în numele bisericii statului său, cu o voce de ţap? E bună cred şi vocaţia la ceva. Sunt momente de viaţă când talentul ajută. Sunt momente în istorie când nu e chiar aşa de grav să cânţi frumos.

Se apropie de microfon domkaplanul K. Rühringer. Este preot romano-catolic. Rosteşte rugăciunea. Sec. Direct. Fără talent. Când a venit să-şi spună predica preotul român Marin Branişte, câteva persoane din catedrală au vrut să se ridice în picioare. S-au aşezat după scurtă vreme pentru că nimeni nu le-a urmat. Acum, la apariţia lui K. Rühringer, toţi cei din catedrală se ridică. Ei bine, eu nu mă ridic. Stau jos ca un nesimţit şi continui să notez.

Şi-n fond de ce m-aş ridica în faţa unui om pe care nici nu-l cunosc. N-am semnat şi n-am fost de acord cu nici un contract de stimă pentru că încă n-am observat dacă e bilaterală sau nu. După felul cum au reacţionat cei prezenţi la iniţiativa acelor românce de a-l respecta făţiş pe preotul român, nu cred că proiectul stimei noastre reciproce se va transforma într-un tratat real.

Nu mă pot abţine să fiu eu însumi şi să am câteva minute de furie. Îl nedreptăţesc în gând pe Rühringer. Îi spun că n-are talent, că n-are farmec, că e un matematician ireductibil care consideră pe Dumnezeu un fel de necunoscută. Parcă se aude în spatele lui o maşină dictându-i ce are de spus. Nici un om nu tresare la spusele domkaplanului Rühringer.

Mărturisesc că Stefan's Dom devine iarăşi o catedrală imensă. Aerul se reaşează în ordinea iniţială. Iar mă aflu la Cheile Bicazului. Nu, domnule Rühringer, nu-mi placi şi nu mă emoţionez. Domnia-ta expui aici un punct de vedere teoretic, lipsit de căldură. Un preot într-un cătun românesc predică mai emoţionant decât dumneata.

Şi-n timp ce-l cert în gând, sunt silit să-l ascult mai atent:

"Pentru cuvântul lui Dumnezeu s-a ucis. Pentru cuvântul lui Dumnezeu s-au adus nenorociri popoarelor. Acesta-i adevărul adevărat. Au fost arşi oameni în numele lui Dumnezeu."

(Va urma)