De la Bârca la Viena şi înapoi (XLX)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

21 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

Să ne cunoaştem pe noi înşine şi să nu obosim în inutile ocoluri prin detalii. E ger pe planetă şi suntem încotoşmănaţi şi purtăm măşti cu calorifer în ele. Suntem îmbrăcaţi gros şi ne întâlnim şi ne îmbrăţişăm şi noi credem că ne îmbrăţişăm noi, unii pe alţii, dar se îmbrăţişează hainele noastre şi măştile noastre.

Ce-ar fi să cumpărăm, Elena, o şaretă şi să ne cunoaştem împrejurimile fiinţei noastre? Eu ştiu că nu se poate asta şi ştiu şi de ce: din cauza lui Andrei. Care e ca atâţia compatrioţi ai noştri în faza în care nutreşte credinţa că a cunoaşte înseamnă a umbla repede dintr-o capitală într-alta, cu ochii împăienjeniţi de somn, a nu înţelege nimic şi a te lăuda apoi într-un cerc de prieteni că ai fost în toate continentele. Uite, Andrei chiar îmi spune:

- Tati, dar mama a pus chiar piciorul pe pământul Elveţiei? Hai să facem ceva să pun şi eu piciorul, cum a făcut dumneaei la Zürich, când aţi stat două ore pe aeroport, când aţi continuat călătoria spre Paris.

Sau la un moment dat mi-a spus, când a intrat în Germania:

- Îţi dai seama, tati, că o să le pot spune colegilor că am fost şi în Germania Federală?! Ce fericit sunt, tati!

El încă nu ştie că sporul de cunoaştere şi de consolidare sufletească nu e că a fost cum crede el şi-n Ungaria, şi-n Cehoslovacia, şi-n RFG, şi-n Austria, ci că mi-a spus acum câteva zile, în sfârşit:

- Tati, nu mai pot de dor de-acasă!

Dacă în băiatul meu s-a putut trezi un sentiment patriotic real, exprimat fără lozinci şi fără o întorsătură profitabilă de frază, înseamnă că drumul nostru în Austria şi-a atins ţinta sa cea mai curată. Şi şi-a atins-o, simt eu.

Andrei bănuieşte orbecăind prin întunericul copilăriei sale ce e aceea o ţară. Îi e drag să intre în vorbă cu români. Simte nevoia să dea săru-mâna doamnei de la agenţia noastră TAROM, vorbeşte altfel decât la începutul călătoriei cu membrii ambasadei, îi e dor de mâncărurile de acasă. Pe tine te vorbeşte numai de bine, Elena. Mă pune să-i povestesc întâmplări din copilăria lui tataia. Cântă cântece din cenaclu, cântece pe care nici nu credeam că le-a auzit, ci că i-au trecut pe lângă urechi. Parcă sunt eu mai mic în multe privinţe. Mereu îmi spune:

- Tati, ar trebui să facem şi noi acasă asta. Tati, să-i scrii matale tovarăşului Ceauşescu să se lupte să avem şi noi acasă asta.
Fostul mic cosmopolit Andrei A. Păunescu, care mă înnebunise cu întrebările despre străinătatea cea tentantă, băiatul care considera la intrarea pe teritoriul Austriei că până şi staţiile lor de benzină merită mai mult drag, cetăţeanul mititel care mi-a mărturisit deschis în Mexico Platz că şi renovările sunt mai plăcute în Austria, simte deja o limpezime uluitoare că avem o ţară şi că pe ea trebuie să o iubim.

Acest băiat mă va mai târî după el prin lume o vreme. Până se va sătura. Şi-i va fi dor, cum mi-e mie acum, de profunzimea nestatistică a unui loc anume. Mai e până atunci. Dar pentru noi toţi vocaţia profunzimii începe acolo unde sfârşeşte plăcerea superficială a numărului. Şi astfel începe dimineaţa de duminică, 21 ianuarie, cu aceste gânduri despre iubire, despre statistică, despre eroare, despre profunzime şi despre unul dintre stigmatele cele mai nobile şi mai îndărătnice ale firii omeneşti, şi anume acela că nimeni nu crede pe nimeni decât după ce trăieşte el însuşi, pe cont propriu, acea experienţă.

Drumul pe Valea Dunării va avea totuşi loc. Un Mercedes închiriat de la o agenţie de taxiuri, cu un şofer liniştit şi curtenitor, aşteaptă pufăind dintr-o motorină care aici, în Austria, costă aproape la fel de mult ca şi benzina, jos, în faţa agenţiei TAROM s-o luăm spre Wachau. În faţă, lângă şofer, stă acelaşi domn Franz Roka, pe care l-am omagiat deja în primele zile ale acestei cărţi.

Mi-e cam frică de drum. Viscoleşte. Şi s-ar putea să păţim ceva. Dar eu sper că, totuşi, vom reveni cu bine.

Ceea ce pot să vă şi comunic de pe acum, că m-am întors viu din această călătorie. Şi ca dovadă v-o pot şi descrie. Dar n-am să v-o descriu, n-am să mă transform eu în ceea ce nici n-aş avea puterea să fiu. Un descriptiv.

Călătoria începu greu. Derapăm. Şi, sigur, eu aş fi tentat să descriu primele sute de metri ale acestui drum. Trec peste amănunte, pentru că n-am realmente nici o bucurie să-mi pierd vremea povestindu-vă, oricât de palpitant, nişte lucruri care nu-mi mai plac. Mi-e dor pur şi simplu de casă şi-n acest sens merg toate. Fac ceea ce fac mai mult din obligaţie, nu că aş avea chef că merg acum până la Melk sau până la Krems. Sigur că şi despre Melk şi despre Krems se poate vorbi aşa cum vorbesc eu după ce le vezi. Aşa cum spune Cartea Austriei a lui Ernst Marboe, drumul în districtul Wachau este unul dintre cele mai frumoase pe care cineva le poate face în Austria. În ceea ce mă priveşte, n-am simţit aceasta, pentru că eram obosit de străinătate. Ce pot spune e că mi-ar plăcea foarte mult ca Mănăstirea Melk să fie situată undeva lângă Braşov. Să am timp s-o văd şi să încerc s-o cuceresc.

S-o luăm treptat, deşi nu prea mai am eu răbdare de trepte. În drum spre Melk, domnul Roka propune să ne înţelegem direct în englezeşte, să nu-l mai obosim pe V. Dinică să traducă şi constat că domnul Roka n-a fost degeaba crainic al BBC-ului, vorbeşte, aşa cum spuneam, bine în englezeşte. Se redeşteaptă în mine vechiul orgolios al limbilor străine şi orele pe care le petrecem în districtul Wachau s-ar putea să aibă o însemnătate istorică pentru limba engleză. În Wachau a revenit la sentimente mai bune pentru ea Adrian Păunescu. S-au înviorat în mintea mea cuvinte pe care credeam că le uitasem. Şi pentru că discuţia cu domnul Roka nu poate fi o discuţie circumstanţială, întrucât acest om are punctele sale de vedere, nu merge cu vai ce ninge, şi el să-ţi răspundă vai ce ninge, şi tu să-ţi exprimi speranţa că va mai ninge, dar nu aşa de mult.

Domnul Roka vorbeşte despre Austria cum vorbesc bărbaţii cu mare succes la femei despre a doua căsnicie. Adică încearcă să ne arate calităţile ei. Să pricepem noi de ce se află dumnealui în Austria. Dar noi ştim de ce se află domnul Franz Roka şi considerăm că e un câştig şi pentru Austria şi pentru domnul Franz Roka această prezenţă. De exemplu - aici exemplific ideea că domnul Roka îşi laudă a doua căsnicie -, interlocutorul meu laudă zona Wachau pentru vinurile ei. E ca şi când am fi într-o mină de aur şi ghidul ne-ar da capul de pereţii de 24 de karate să ne arate că e aur acolo. Este evident şi pentru mine, care vin dintr-o zonă cu destule vii, că acelea sunt viţe-de-vie. Şi că dacă am băut în capitala Austriei vin din districtul Wachau şi acum mă aflu în districtul Wachau, aici se face vinul de Wachau. Dar soarta planetei trece uşor în discuţia noastră înaintea discuţiei despre vinuri. Şi domnul Roka vorbeşte în termeni foarte plăcuţi nouă despre Nicolae Ceauşescu - omul păcii. Se interesează ce mai face prietenul Austriei, fostul ambasador Dumitru Aninoiu, şi-mi mărturiseşte că a auzit vorbe bune despre "talentatul dvs. ministru de Externe, Ştefan Andrei".

Îi spun domnului Roka şi eu că sunt mulţumit de ceea ce l-am auzit, de grija pe care ne-o poartă. Sunt mândru că Nicolae Ceauşescu a devenit pentru atâţia copământeni simbolul curajului, demnităţii şi păcii. Despre Dumitru Aninoiu îl informez că o duce bine în ţară, iar despre partea de vorbire "nostru" - referitoare la Ştefan Andrei - îi încredinţez secretul că e valabilă cu atât mai mult pentru mine, cu cât eu înţeleg pe acest "nostru" ca pe o referire la faptul că Ştefan Andrei e oltean, din Livezi - Podari, un sat foarte aproape de satul meu.
(Va urma)