De la Bârca la Viena şi înapoi (XXVI)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

15 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Doamna Ribbentrop să nască un patefon, pe care să se învârtă în permanenţă oasele lui fiu-său. Şi când ajunge acul la femur şi la osul frunţii să zică "Heil!". Iar doamna Ciano, onorabila noastră soră latină, să nască un fier de călcat, pe care să şi-l aplice periodic exact în locul pe unde   l-a scos, un fier de călcat din ce în ce mai mare, un fier de călcat care să funcţioneze şi pe cărbuni, şi pe baterii, şi la priză. Şi la ultima imagine a doamnei Ciano, mama domnului Ciano, care a vândut Transilvania pentru că avea o amantă care-i mirosea bine în ţara căreia ne-a vândut, ultima imagine, a prea-bunei doamne Ciano, să fie aceea la care visez eu acum: s-o ardă fierul de călcat până-n adâncul neamurilor ei, până va sfârâi strămoaşe-sa în mormânt, de plăcere şi de arsură.

Ninge la Rosenheim şi eu încerc să mint că iert.

Andrei, băiatul meu, şi Elena, chinuita mea, măcar pentru voi şi nu pot să iert. Vedeţi voi, toate drumurile greşite pe care a mers omenirea, împinsă de nişte criminali, îndepărtează de voi fericirea. Tu, băiatul meu, eşti ameninţat de o bruscă dezlănţuire a urgiei războiului, pentru că oameni care nu merită niciodată iertare, oameni ale căror crime nu pot fi niciodată prescrise, au escaladat permanent răul. Iar tu, Elena, eşti ameninţată de războiul din tine, pentru că banii lumii au mers exact în direcţia contrară, şi tu, bătrâne soldat al ţării româneşti, tată al meu, care mi-ai spus plângând că pentru apărarea ţării ai merge şi azi să te înrolezi, tu, tată al meu, şi voi, părinţi pătimiţi ai noştri ai tuturor, veţi muri mai repede, ne veţi părăsi mult mai devreme decât s-ar fi putut, pentru că noi n-am făcut nimic spre a salva specia umană de ameninţare, spre a descoperi resorturile bătrâneţii, spre a spori vârsta noastră şi a părinţilor noştri.

Când eram copil, lăsasem în grija omenirii viitorul. Mă gândeam că atunci când voi creşte mare voi găsi o lume gata.

Lasă, îmi ziceam, are ea, omenirea, grijă.

Când o să fim noi mari, ziceam, şi vorbeam cu mine – toate vor fi rezolvate. Nu se poate ca doi legionari, Măceşanu şi Mocanu, care chinuiesc oamenii prin sat cu cotele şi fac pe comuniştii, să rămână şefii comunei noastre. Şi nici nu se poate ca tot ce e rău în lume să rămână rău şi când o să fim noi mari. Se rezolvă ele lucrurile astea. Dacă a fost bolnavă tuşa Catariţa şi s-a făcut sănătoasă, cum o să nu se facă bine lumea. Că biata tuşa Catariţa era o femeie neajutorată, dar lumea… Lasă, creştem noi liniştiţi, dacă linişte era faptul că venea din când în când câte un Gaz şi-l aresta pe tata, şi când o să fim mari nu va mai fi nici armată, nu va mai fi nici război şi-o să vedeţi alde matale, maică şi tată-mare, că mă duc eu în străinătate şi vă aduc medicamentul să nu mai muriţi niciodată. Dar să nu muriţi până cresc eu.

Lasă, că are ea grijă lumea, nu se lasă ea.

Dacă s-a făcut bine a lui Givu, căruia i-a dat un ştep în picior de zicea toată lumea că moare că a făcut tetanos, cum o să nu se facă bine el, pământul!

Credeam în al lui Givu, credeam în tuşa Catariţa, dar speranţele mele cele mai mari se legau de înţelepciunea pământului, a lumii.

Şi-am crescut, şi uite că lumea nu s-a făcut bine.

Sănătatea încă nu ne preocupă cât ar trebui. Ideea că nişte oameni înţelepţi au grijă, peste tot în Univers, să nu ia foc vreun pătul, să nu muşte câinii pe vreun copil, să nu moară oamenii nevinovaţi s-a prăbuşit o dată cu maturitatea, o dată cu cercetarea pe cont propriu a situaţiei sufleteşti a lumii.

Declar aici, în centrul oraşului Rosenheim din Republica Federală Germană că:

1. Omenirea e mult mai puţin înţeleaptă decât satul meu care i-a eliminat pe cei doi oameni răi ce l-au condus o vreme.

2. Tuşa Catariţa s-a făcut bine de mai multe ori, ca până la urmă să moară de scârbă că pământul e la fel de păcătos sub picioarele ei şi că lumea nu s-a înzdrăvenit până la capăt niciodată.

3. Responsabilităţile planetare sunt grav avariate de o iresponsabilitate mai puternică decât ele.

În faţa farmaciei din Rosenheim imput tuturor celor mari şi puternici preţul mare al aspirinei Bayer, al Rederginului, al tranchilizantelor Vallium şi Librium, al Colirului şi al Mexaformului, al medicamentelor împotriva sclerozei, al ceaiurilor medicinale şi preţul uriaş al vitaminelor pentru copii.

Declar procurorului de serviciu şi pompierului aferent că în ţara mea medicamentele sunt, într-adevăr, ieftine şi văd în aceasta, pe de-o parte, un semn al omeniei şi, pe de altă parte, stigmatul istoric de a fi mereu printre învingători şi de a primi mereu porţii mai mici decât învinşii.

Declar în faţa magazinului de jucării din Rosenheim că am cumpărat fiului meu pistol cu capse, maşinuţă de război şi blugi originali, dar că mi-a produs un coşmar de care nu mai pot să scap gândul că hrănite bine, de aerul militarizat al planetei Pământ, aceste jucării din camera copilului meu s-ar putea lua cândva în serios, ar putea creşte, ar putea deveni independente şi ar putea trimite în contra noastră ordine şi opinii pe care am fi obligaţi să ni le însuşim.

Declar în faţa librăriei din Rosenheim că este imposibil să mai existe oameni preocupaţi de spirit, când o carte costă mai mult decât un pistol jucărie, iar un dicţionar enciclopedic costă cât un pistol adevărat. Dumnezeu va judeca faptele voastre şi va hotărî dacă aţi făcut bine ce-aţi făcut scumpind cărţile şi îndepărtând de librării cumpărătorii. Dacă nu cumva şi Dumnezeu e un fost militar deblocat.

Declar aici, în faţa supermarchetului din Rosenheim, că se găsesc de toate: carne de toate felurile, lapte de toate felurile, ouă, brânzeturi, toate fleacurile şi toate cele necesare, bere, apă minerală, vin românesc de Valea Lungă, în sticle de 2 kilograme (litri), destul de scump şi de căutat, şi toate celelalte vinuri ale planetei, se găsesc de toate, am luat o parte din ele, dar nu m-am simţit mai om decât la coadă la magazinul Triumf din Bucureşti, unde nu se găsesc de toate.

Repet, repet pentru a nu fi vinovat prin omitere şi pentru a nu mă simţi solidar cu lipsurile de pe piaţa noastră. Repet: ne lipsesc multe în ţară. Explicaţii avem, productivitatea fiecărui muncitor din Germania de Vest este incomparabil mai mare decât a unui muncitor de la noi, deşi, paradoxal, câteodată mai obosit pare al nostru. În Vest, legile muncii sunt mai aspre cu mult decât la noi până mai ieri, şi mai aspre decât exigenţele noi ale producţiei nete. În Vest primeşti salariu nu numai dacă faci un produs pe care-l consideră bun şeful tău sau controlul de calitate, ci dacă – nu, nu dacă e de acord partenerul să ţi-l ia – dacă patronul primeşte banii pe produsul pe care l-ai făcut. Dar calitatea produsului sporeşte pe măsură ce tu simţi că n-ai pâine peste o săptămână dacă nu-l faci bun. Şi atunci munca este colosală. E adevărat că pe-aici oamenii au două zile libere, sâmbătă şi duminică, dar celelalte cinci zile sunt zile de iad condensat.

Să stea ei la cârciumi seara şi să nu se poată trezi a doua zi sau să fie mahmuri în faţa lucrului pe care trebuie să-l execute? Să umble vreun şef de club sportiv din local în local să-şi scoată fotbaliştii de-acolo ca să fie valizi duminică? Dar nu e treaba nimănui viaţa nimănui. Milă? Nu există un sindicat al milei. Prietenie? Cât eşti în deplinătatea puterilor. Simt că în scurtă vreme se va pune impozit şi pe bună ziua. Au de toate, repet, şi noi avem mai puţine. Dar ei nu sunt omenire, ei sunt indivizi. Nu caut nod în papură, dar simt, repet şi asta, simt că în jurul meu se învârte o lume sfărâmicioasă, fără nimic care s-o lege.

Şi mai zic încă o dată că de dragul de a fi omenoşi, noi, acasă, nu trebuie să şrămânem în mizerie şi săţ prelungim la nesfârşit necazurile noastre, că de dragul de a fi sinceri şi de a avea ce mărturisi lumii ca problemă nu trebuie să ne învăţăm cu ideea că merge prost aprovizionarea şi merg prost transporturile.

(va urma)