De la Bârca la Viena şi înapoi (XXX)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

Carte apărută în 1981 la Editura Sport-Turism; grafica: Andrei A. Păunescu

16 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Andrei desenează cât eu gândesc toate astea, iar Max Peyfuss nici nu-şi închipuie că ar putea fi altfel viaţa fiului său, trimis într-un internat riguros şi tenace pentru a ieşi un austriac bun din el. E acelaşi fiu despre care la sediul atât de fantomaticei Uniuni a Scriitorilor din Bucureşti povestea că a început să vorbească atât de bine româneşte, încât el, Max Peyfuss, nici nu se mai poate certa în româneşte cu soţia.

Internate şi aziluri

 – Iertaţi-ne, băieţi ai noştri, că vă zvârlim în internate,
Că vă uităm cu pedagogii mai mult sau mai puţin cretini,
Că vă privăm de duioşie şi vă privăm de libertate,
Că vă-nvăţăm încă de astăzi să fiţi străini între străini.
Băieţi lungani, dispuşi la jocuri, băieţi cu inimă bizară,
Iertaţi-ne încă o dată că asistaţi în tristul veac
Când croitorii toţi lucrează croitorie militară,
Când internate şi cazarme cadouri vouă vi se fac.
Senzaţie de neputinţă, impresie de culpă gravă,
Pătrunde moartea în ruina simplificatei noastre vieţi,
Că v-am adus pe lume veacul de întrebare şi otravă
Şi că vă-nstrăinăm cu voia, iertaţi-ne, prea trişti băieţi.
Şi nu uitaţi când de viaţă îmbătrânind voi veţi fi gata,
Iar noi vom trece-n bătrâneţe neimportant, tăcut, umil,
Să onoraţi cum se cuvine pentru părinţii voştri plata:

Cum ei v-au dat în internate, voi să-i trimiteţi la azil.

Max Peyfuss, frate, din toată discuţia noastră, doar în această privinţă simt că nu semănăm. Şi aş fi fericit să pot spune că nu semănăm nu doar noi doi, ci nu seamănă lumile noastre. şŞtiu bine că nici la mine în ţară copiii nu stau mereu lângă părinţii lor şi că mulţi copii sunt trimişi de părinţi la creşe, internate, pentru că nu pot altfel. Oamenii nevoiaşi, care abia îşi ţin zilele, fac asta ca o salvare. Dar ei, dacă ar putea, ar sfărâma zidurile internatelor şi şi-ar aduce copiii acasă. Noi însă, dragă Max Peyfuss,ţ să ne trimitem copiii la 50 de kilometri pentru a fi noi liniştiţi?

De unde va afla fiul dumitale că ţi-e fiu? Din cărţi? Din poze? Din teoriile cu privire la paternitate şi filiaţie?

Şi ştii de ce îţi spun toate astea, dragă Max Peyfuss? Pentru că fiul dumitale ar merita să te simtă ca tată, pentru că eşti un om excepţional, pentru că mă mândresc cu prietenia dumitale şi cred că o lume constituită nu numai din oameni ca dumneata – ar fi mult dacă aş cere asta –, dar o lume luminată din când în când de o existenţă ca a dumitale ar fi o lume a raţiunii, a păcii şi a creaţiei. Dar te cert, Max Demeter Peyfuss, pentru că fiul dumitale e departe. Şi mă cert pe mine, pentru că fetiţa mea, Ioana, e departe.
O, noi părinţii destul de înstăriţi pentru a ne putea ţine copiii liniştiţi acasă şi destul de neliniştiţi cu privire la viitorul stării noastre, dacă aceşti copii n-ar consuma din vremea noastră dedicată prea mult păstrării a ceea ce avem, nu a ceea ce suntem.

Seara, o masă românească la consilierul ambasadei noastre, ardeleanul potolit şi profund, gazdă desăvârşită, A. Jula. Parcă plutesc dincolo de lume. Româncele s-au unit în bucătăria doamnei Jula şi în frunte cu aceasta au realizat măreţe fapte de arme, din care, ca nişte troglodiţi, ne-am repezit cu toţii nu la fineţuri, ci la fasolea bătută.

O tainică sărutare de tărâm în Balcani semnifică întâlnirea fasuladei greceşti cu fasolea bătută de la cina familiei Jula. V. Dinică e cam la mijloc. Nu ştiu de ce glumele care i se fac sunt cam dure. În ceea ce mă priveşte, îl preţuiesc şi cred că are soarta tuturor celor care, prin muncă şi inteligenţă, ies puţin în relief. Dar de ce n-aş spune-o, îmi place şi liniştea temeinică a lui A. Jula, îmi plac mai toţi aceşti oameni care mă apropie cu mult de casa mea.

Andrei n-a vrut să meargă la masă. E obosit şi s-a culcat. M-a şi supărat puţin, pentru că e foarte lent când trebuie să se grăbească, face diverse fiţe şi l-am pedepsit cu ceea ce el însuşi dorea: dorinţa de somn. Când mă întorc îl găsesc treaz.

– Tati, tati, unde-mi umbli?

17 ianuarie 1979

A nins mult, dar împreună cu Adrian Nicolae, Marin Buhoară, Valeriu Dinică şi Andrei Păunescu plecăm într-o scurtă vizită la Bratislava. Drumul de la Viena la Bratislava e la fel de lung şi la fel de scurt ca drumul de la Craiova la Bârca. În partea aceasta de est, Austria pare la ora când călătorim mai depopulată, mai aridă. Nici ninsoarea nu îndulceşte peisajul puţin cam crispat prin care călătorim greu, pe o şosea obişnuită. Urme de veche civilizaţie se împletesc aici mai evident decât în altă parte cu graba inestetică a ultimelor perioade. Viscoleşte şi departe de a da un nimb priveliştii acest viscol, o usucă şi-o face parcă sterilă.

Ieşirea din Austria e iarăşi simplă, colosal de simplă. Grănicerii şi vameşii par ocupaţi cu alte treburi, din care i-am întrerupt şi ne lasă repede drum liber spre Cehoslovacia. Andrei e foarte curios cum se vor purta cu noi cehoslovacii, despre care ştie, încă de la şcoală, că ne sunt prieteni tradiţionali şi despre care ştie, de la mine, că au fost în istorie apăraţi cât am putut de prietenia noastră, de solidaritatea noastră frăţească, de comuniunea noastră de soartă.

Dar istoria e mare şi oamenii sunt mici, şi birocraţia vrea să fie la fel de mare ca istoria. Ea are o ambiţie nebună, birocraţia aceasta mondială, de a ţine loc de istorie. Stăm 40 de minute la graniţă, completăm formulare, le ducem, le aducem, iar le ducem, iar le aducem, iar le completăm, ni se aburesc geamurile maşinii ce are motorul oprit. Aceşti băieţi care-şi fac armata la grăniceri, aceşti cehoslovaci în vârstă de 20 de ani aveau acum 10 ani vârsta copilului meu de azi. şEi nu ştiu, naivii de ei, că o ţară a lumii s-a putut ridica pe rugul de jertfă al unei Europe destul de indiferente pentru a protesta faţă de umilinţa la care era supusă o altă ţară a lumii.ţ Cumplit trece vremea şi cumplit uită generaţiile noi! Şi nu m-aş plânge de birocraţia de la graniţa Cehoslovaciei, pentru că aş putea-o găsi şi la noi, dacă un amănunt nu m-ar enerva, nu mi-ar răsturna toate imaginile unui deceniu de demnitate în creier când şeful grănicerilor cehoslovaci şi-a ieşit din fire şi-a început să vocifereze la V. Dinică, în clipa când acesta, de plictiseală şi de nerăbdare că nu mai vin actele, a aruncat câteva bucăţi de gheaţă de pe maşină jos, pe asfaltul graniţei. Parcă-i murdărea covoarele moştenite de la împăraţi, parcă-i maculasem patul nupţial, parcă-i turnasem lapte bătut în ţeava puştii, parcă-l gâdilasem, aşa a sărit grănicerul ceh cu gura pe noi. Şi m-am gândit, privind acele cioburi de gheaţă de la botul cizmelor sale, câtă gheaţă suportă uneori oamenii în viaţă şi tac şi cum fac ei pe demnii şi intoleranţii cu cioburile mai mici de pe gheaţa mai mică a unei maşini mai mici, a unei ambasade mai mici, a unei ţări mai mici. Ne vom mai întoarce noi vreodată la acei grăniceri şi vom veni cu un făraş şi vom mătura, vom face curat, domnule frate cetăţean cehoslovac, pentru a cărui libertate, pentru a cărui demnitate, pentru a cărui ţară o Românie întreagă a sărit în faţa focului şi a primejdiei.

Dar ce-i de vină acest băiat care ştie ce i se îngăduie să ştie?

Oricum, intrarea în Bratislava mi se întâmplă să se petreacă trist ochilor mei încă nespălaţi de mizeriile vamei şi graniţei. La început, oraşul mă respinge, dar treptat îi găsesc farmec, un farmec mediu ce culminează cu exclamaţia cuiva dintr-un grup care trecea pe lângă noi, exclamaţie ce mă face să râd şi-i face să râdă şi pe ceilalţi:

"Adrian Păunescu!".

Ei bine, să fii recunoscut la Bratislava de nişte slovaci nu e chiar o glumă, aşa încât îl amnistiez pe grănicer.
(Va urma)