De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXIX)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU.
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Carte apărută în 1981 la Editura Sport-Turism; grafica: Andrei A. Păunescu


Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

18 ianuarie 1979
(n.r. – continuare)

Îl găsesc treaz, pus pe poveşti, bucuros că are două maşinuţe noi. Ne duce acasă consulul Nicolae şi aproape că adorm pe scări de oboseală şi de solicitările zilei. Lui Andrei îi pare rău că n-a fost la restaurantul chinezesc. Dacă ştia că mergem acolo, mergea precis cu noi. I-a plăcut mult mâncarea de la Lotus şi mărturisesc că visez momentul când în Bucureşti se va deschide un restaurant cu specific chinezesc. Andrei dă din cap în timp ce-i povestesc că şi el aşteaptă acea extraordinară bucătărie care să ne arate încă o dată ce multe dintre cele ale pământului pot fi utile în farfuriile noastre, nu numai carne, carne, carne. Andrei strigă la mine: Nu carne, carne, carne, ci plante, plante, plante. Şi chiar că am să-i propun în curând să mergem să ronţăim amândoi un stejar. Eventual pane.

19 ianuarie 1979

Mă gândesc de ani şi ani de zile la destinul clasei muncitoare din lumea contemporană. Muncitorimea este fără îndoială unul dintre motoarele lumii. Trăiesc într-o ţară în care, prin lege şi prin statutul partidului, clasa muncitoare este definită drept clasa conducătoare a societăţii. Ar părea deci că n-are nici un rost să mai meditez asupra unei probleme care şi-a găsit atât de limpede rezolvarea. Dar oare destinul unui creator adevărat e să cânte legile? Să încuviinţeze muzical paragrafe din statut? Ce am eu de făcut? Mintea mea are dreptul să caute întruchipările concrete ale acestei idei cu care n-am cum să nu fiu de acord: clasa muncitoare este clasa conducătoare a societăţii?

Pentru că întrebarea mea este una la care poate nici eu nu m-am aşteptat acum câţiva ani, când îmi închipuiam că a fi disciplinat înseamnă a crede, nu a cerceta. Întrebarea mea este ce e clasa muncitoare? Ce cuprinde clasa muncitoare? Intelectualii proveniţi din clasa muncitoare ce sunt? Intelectualii de origine muncitorească sau muncitori învăţaţi? Activiştii de partid, care au fost până acum câteva luni muncitori, ce sunt ei?

Un prieten îmi spunea că-şi va face copilul pentru şase luni, pentru un an sau pentru trei ani strungar sau fochist, sau lăcătuş, pentru ca apoi acesta să devină intelectual provenit din muncitor. Dar ce înseamnă să fii muncitor? Înseamnă oare să treci printr-un purgatoriu pentru ca înnobilat de suferinţa de-a fi muncitor să obţii dreptul de-a te lăuda cu originea ta de fost muncitor? Ce meserii sunt cuprinse în perimetrul noţiunii de clasă muncitoare? Mecanicul de bord al unui avion ce e? Muncitor? Tehnician? Intelectual mediu? Reparatorul de calorifere ce e? Strungarul de la Uzinele Republica din Bucureşti ce e? Dar inginerul care-l conduce pe acest muncitor de la Republica, inginerul acela ce e? Dar muncitorul de la Republica, trecut datorită inteligenţei şi sârguinţei sale printr-o facultate şi ajuns inginer, el ce e? Mai face parte din clasa muncitoare sau a decăzut şi a ajuns inginer? Inginerul de mină ce e? Întrucât este inginerul de subteran mai intelectual, nu-i aşa, decât muncitorul de înaltă calificare de la fabrica textilă din Cisnădie care supraveghează un război de ţesut automat?

Ce este clasa muncitoare?

Are dreptul clasa muncitoare să-şi formeze intelectualii de care are nevoie? Nu să şi-i importe, ci să şi-i formeze. Să şi-i formeze dintre ai săi, dintre cei care muncesc azi sau dintre fiii unor componenţi ai clasei muncitoare. Poate zidarul care a făcut şcoala cu mâinile şi cu truda lui să spere că fiul său va învăţa în acea şcoală şi că ajungând profesor de istorie în acea şcoală acel nenorocit de fiu al său nu va fi mai puţin îndreptăţit să participe la actele de decizie ale societăţii pentru că nu mai e muncitor, ci e profesor?

Două idei ale preşedintelui Ceauşescu se cuvine să fie spuse încă o dată mai clar şi subliniate după merit.

Prima idee este una de mare nobleţe, ce răspunde în bună măsură unora dintre întrebările care mă obsedează. Şi anume ideea că în prim-planul societăţii actuale trebuie să stea producătorii direcţi ai bunurilor materiale. Adică ai bunurilor fără de care societatea n-ar putea trăi. Evident că o societate fără filozofi, fără profesori de istorie, fără poeţi, fără arbori de rezonanţă e o societate infirmă. Detestabil rămâne în veacul vecilor efortul troglodiţilor de a ucide spiritul. Un canibal hămesit pluteşte în stare embrionară prin toate tenebrele pământului căutând un Ariel căruia să-i rupă gâtul de lebădă spirituală. Pericolul de-a ucide gândirea de dragul aşa-zisei munci propriu-zise trebuie demascat, trebuie arătat aşa cum e. Noroiul vrea să sufoce în sine stelele ce se reflectă în câteva din suprafeţele lui umede şi lucioase. Dar asta e una şi e cu totul altceva să spunem că sunt lucruri fără de care omenirea ar înceta.

Am mai scris aici la Viena că într-un flux de civilizaţie sunt importante toate amănuntele în aşa fel, încât o simplă grevă a gunoierilor poate perturba întregul sistem social. De jos şi până sus va mirosi a gunoi. Mizeria larvară va lansa boli din pântecul copilului abia născut, alăptat de un sân infectat de o mamă zidită sinistru în gunoi şi până-n caria primului-ministru, care se va adresa guvernului său cu indispoziţia mirosului care-l va asedia din afară şi din propria sa gură. Gunoierii pot ucide lumea. Lumea trăieşte prea mult pe muchie de cuţit pentru a fi capabilă să respingă tentaţiile morţii, care vin de pretutindeni.

Sigur, ne putem întreba cum s-au descurcat oamenii atâtea veacuri fără canalizare şi gunoieri. Nu cumva e un lux pe care generaţia noastră umană în continuarea altor generaţii comode şi-l permite fără acoperire? Probabil că ne-am obişnui cu gunoiul, ne-am căli în lupta cu gunoiul şi mirosind toţi a gunoi nu ne-ar mai deranja mirosul deosebit de grajd al vreunuia dintre noi. Probabil că aşa s-au obişnuit plămânii noştri cu aer în această formulă. Dar dacă gunoiul ar fi fatalitate, dacă am şti că nu există posibilitatea de recurs împotriva grevei gunoierilor, ce-am face, cui ne-am mai plânge?

Adevărul e că generaţiile precedente nu lăsau gunoiul să se adune. Omul îşi făcea curat în casă şi-n grajd în ritmul în care murdăria apărea. Ţăranii care se piteau în porumb pentru a-şi face nevoile nu plăteau la primărie un vidanjor care să vină să le cureţe porumbul, pentru că ei intrau în ritmul naturii, iar canalizarea era direct raportul pământ – univers. Brazda începea în bătătură şi se termina în cosmos. Acolo eşapau mirosurile, acolo cădea restul de gunoi de după încercarea pământului de a-şi reintegra acel gunoi. Căci a trăi în fluxul naturii înseamnă a lua din ea şi a restitui ei ceea ce nu-ţi mai trebuie. De aceea, depus puţin câte puţin în găurile primitoare şi tranchilizate ale pământului, gunoiul n-a creat de-a lungul vremii nici o problemă nimănui.

Astăzi însă nerăbdarea noastră de a trăi doar avantajele civilizaţiei se plăteşte. Au apărut meserii noi şi va fi imposibil să le neglijăm dacă vrem să trăim în continuare în ritmul în care trăim.

Dar dacă e adevărat că gunoierii pot constitui o asemenea problemă, să ducem gândul nostru mai departe şi să înţelegem, până-n ultimele ei consecinţe, afirmaţia admirabil de corectă, potrivit căreia producătorii bunurilor fără de care maşinile pământului ar sta, casele pământului n-ar avea lumină şi căldură, profesorii de istorie şi copiii noştri n-ar avea în ce spaţiu să trăiască istoria, oamenii fără de care planeta ar intra în pană de motor merită prim-planul social, este o idee logică şi de bun-simţ.

O altă idee în continuarea acesteia este aceea potrivit căreia din clasa muncitoare a viitorului va trebui să facă în mod necesar parte tot ce e suflare muncitoare, tot ce e ţărănime muncitoare, tot ce e intelectualitate muncitoare. Adică din clasa muncitoare a viitorului – spunea preşedintele Ceauşescu – vor face parte muncitorii, ţăranii şi cărturarii.

(Va urma)