Epitaf pentru un spion

În 1951, Eric Ambler a simţit nevoia să scrie o postfaţă la romanul său „Epitaf pentru un spion". Dar textul cu pricina nu era o tentativă de explicitare a cărţii sau o reacţie la modul cum fusese întâmpinată prima ediţie din 1938. Motivul pentru care autorul a compus aceste pagini este altul.

În această postfaţă plină de amărăciune, Eric Ambler deplânge situaţia ingrată a roma­nului de spionaj. În timp ce naraţiunile poliţiste aveau deja clasici, cunoşteau o audienţă remarcabilă la public, ficţiunile în care protagoniştii erau oameni acţionând pe un front invizibil nu stârneau un interes deosebit şi realizarea lor suferea în ceea ce priveşte calitatea literară. Cu toate acestea, „în analele istorice nu pare să fi existat nici o perioadă în care agenţii secreţi să nu fi jucat un rol în afacerile politice şi mi­litare". Prin urmare, surse de inspiraţie au exis­tat începând cu multe secole în urmă. Dar puţini s-au încumetat să le folosească.

De ce m-am oprit asupra acestei postfeţeĂ Pentru că, la peste o jumătate de secol de la compunerea ei, în vreme ce romanul poliţist şi cel de spionaj cunosc o înflorire remarcabilă pe mapamond, la noi sunt încă socotite cenuşărese ale literaturii. De altfel, în urmă cu patru ani, am enunţat câteva explicaţii ale acestui fenomen într-un articol intitulat „De ce nu avem roman poliţist". Chiar dacă îmi exprimam speranţa că ne vom sincroniza cu starea de lucruri de pe alte meridiane, paşii care s-au făcut de atunci sunt, încă, timizi.

Dar să revenim la „Epitaf pentru un spion", o carte care a contribuit, fără nici o îndoială, la ridicarea ştachetei valorice a unui gen urgisit.
Eric Ambler şi-a ales ca protagonist un apatrid. Josef Vadassy este un tânăr profesor maghiar rămas în urma Tratatului de la Trianon fără nici o cetăţenie. După ce predă limbi străine la Paris, pentru o leafă modestă, îşi permite, în sfârşit, o vacanţă pe coasta Mediteranei. Are un hobby - fotografia. Dar cineva îi schimbă din greşeală aparatul cu un altul de aceeaşi marcă. Pe filmul din aparat, în loc de imagini nevinovate cu şopârle, se profilează imagini cu fortificaţiile din jurul Toulonului. Iar pentru Vadassy începe nebunia. Pentru a nu fi expulzat din Franţa, el acceptă colaborarea cu serviciul de contraspionaj francez. Să nu uităm - ne aflăm în preajma celui de-al doilea război mondial.

Eric Ambler surprinde cu un realism remarcabil zbaterile acestui personaj insignifiant, temător, lipsit, în aparenţă, de calităţile necesare unui detectiv. Dar tocmai lipsa lui de pregătire în domeniu îl salvează. Mereu în alertă, încă din copilărie, din pricina statutului său de apatrid, el a dobândit o capacitate uimi­toare de a-i descifra pe cei din jurul său şi de a pricepe relaţiile dintre ei. Chiar dacă la început, în Hotelul „La Reserve" din St. Gatien, unde sunt adăpostiţi englezi, francezi, americani, elveţieni, Vadassy apare ca o fiinţă ştearsă, neajutorată şi neadaptabilă, până la urmă demascarea spionului interesat de amplasarea tunurilor din jurul Toulonului i se datorează în bună măsură.

El posedă cea mai înaltă calitate care se cere cuiva angrenat în jocuri secrete - aceea de a trece neobservat în mediile în care se află. Ca urmare, fără să trezească bănuieli, obţine de la ceilalţi informaţii valoroase. Fapta lui nu-l va scoate însă din anonimat şi nu-i va aduce preţuire.

Acesta este, de fapt, statutul unui spion dintotdeauna. După cum se ştie, de pildă, Napoleon a avut un spion strălucit, un oarecare Schulmeister, iscusit şi leal. L-a recompensat cu bani, însă i-a refuzat Legiunea de onoare, pe care ar fi meritat-o cu prisosinţă. Iar cei mai valoroşi spioni sunt aceia a căror identitate nu ajunge la cunoştinţa tuturora.

„Nu răspunse, dar privi peste capul meu, făcând un semn imperceptibil. O altă mână mă prinse şi mai strâns de braţul celălalt. Am privit peste umăr şi am observat că un agent în uniformă stătea în uşa farmaciei, în spatele meu. Farmacistul dispăruse.  Mâinile lor mă tot smuceau încoace şi încolo, nu cu prea multă blândeţe"