Interesul particular, înaintea interesului general: iată începutul disoluţiei statului

Jurnalul vă oferă, începând de astăzi, „Machiavelli. Secretarul Florentin și cartea blestemată”, o lucrare plină de învățăminte pentru omul de rând, dar mai ales pentru conducătorii statului, ale căror acțiuni din ultima vreme slăbesc și sărăcesc țara pe zi ce trece.

Autorul C. Antoniade redă și explică pe înțelesul tuturor principalele idei susținute de diplomatul, filozoful și omul politic Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (1469 - 1527), care în anii 1500 a reorganizat apărarea militară a statului florentin și care, prin „Principele”, a realizat un tratat modern de politică aplicabil și în zilele noastre.

Exponent de seamă al Renașterii italiene, Machiavelli este adeptul unei idei de bază pe care politicienii noștri ar trebui să o înțeleagă în măsura în care doresc binele țării: „Interesul particular, înaintea interesului general: iată începutul disoluţiei statului. Interes particular, fie al individului, fie al partidelor sau facţiunilor, este tot ceea ce divide «cetăţile» şi le duce la ruină”.

Redăm mai departe alte câteva idei ale lui Machiavelli, comentate de Antoniade. „Un cetăţean, fie prin favoarea celor mari, fie prin favoarea celor mulţi, e înălţat la principat, în mod paşnic. Cel ajuns prin favoarea celor mari se menţine mai greu decât cel ajuns cu ajutorul poporului. Căci primul găseşte în jurul lui prea mulţi care se cred egali şi pe care nu-i poate comanda sau mânui, uşor, pe când secundul găseşte prea puţini care să nu fie gata la supunere. Cei mari nu pot fi satisfăcuţi fără a nedreptăţi pe cei mulţi; nu tot aşa cu poporul, căci scopul poporului e mai cinstit ca al celor mari: aceştia vor să oprime, pe când poporul, să nu fie oprimat”.

Cei care au zugrăvit portretul principelui ideal i-au atribuit toate calităţile: principele trebuie să fie bun, darnic, iertător, să-şi ţină cuvântul, să fie curajos, credincios, sobru şi aşa mai departe: colecţia completă a tuturor virtuţilor şi perfecţiunilor. E desigur foarte lăudabil ca principele să aibă toate calităţile; dar e posibil, permit aceasta „le condizioni umane”? Şi avându-le, le poate exercita totdeauna fără teamă „infra tanti che non sono buoni” (dintre multe care nu sunt bune)?

Convingerea lui Machiavelli, pe care o întâlnim aici în pragul regalelor de aur ale purtării principelui, este aceea care-i domină toată politica: deasupra statului nu există nimic; legea supremă este salvarea statului. Principele, personificare a statului în expunerea lui Machiavelli, nu poate avea decât o singură preocupare, aceea a menţinerii şi salvării Statului. Acestei preocupări, care e de ordin politic, sunt subordonate toate celelalte, de orice ordin ar fi. Moralitatea lui individuală, când e vorba de stat, are să fie condusă nu de legea morală obişnuită a particularilor, ci de legea supremă a păstrării statului. Un principe nu poate avea toate virtuţile, e lucru evident; dar trebuie să se ferească de acele vicii care l-ar face să piardă statul; tot aşa să nu se dea înlături de acelea fără de care greu ar putea mântui Statul.

Ce e mai bine: să fie iubit ori temut? Desigur oricine ar voi să fie şi iubit, şi temut. Dar amândouă nu pot merge totdeauna împreună. Şi dacă e de ales, care din două? Dată fiind natura perversă a oamenilor, temerea e mai sigură decât iubirea. Legătura din iubire se rupe lesne, când interesul propriu al obligatului este în joc; pe când temerea, născută din frica de pedeapsă, e mai trainică şi mai eficace. Ca să fii iubit nu depinde numai de tine, dar mai ales de ceilalţi; ca să fii temut depinde mai ales de tine. Principele trebuie însă să se facă temut în aşa fel încât dacă faptele lui nu-i aduc iubire să nu-i aducă nici ură; a fi temut şi a nu fi urât pot merge prea bine împreună. Şi ca să nu fie urât, principele n-are decât să se abţină de la unele fapte: „să nu se atingă de averea cetăţenilor şi supuşilor, să nu se atingă de femeile lor; şi dacă e nevoit să purceadă contra vieţii cuiva, să n-o facă decât cu îndreptăţire cuviincioasă şi pricină vădită; dar mai presus de orice stă se abţină de la bunul altuia; căci oamenii uită mai curând moartea părinţilor decât pierderea averii...

„N-aş dori deloc să trăiesc într-o patrie în care legile pot mai puţin ca oamenii, căci numai acea patrie e de dorit unde averile şi oamenii se pot bucura în siguranţă, nu aceea în care îţi pot fi luate cu înlesnire”.

Fără justiţie nu poate exista bună rânduială într-un stat; în statul tiranic ori în cel licenţios, unde unul sau mai mulţi pot dispune după bunul lor plac de persoana, cinstea şi averea supuşilor, ca şi în statul în care indivizii nu mai respectă legile ori pun propriul lor interes înaintea binelui comun, germenul disoluţiei a intrat: vitalitatea statului e în scădere, statul e bolnav, ruina îl pândeşte. Corupţia odată introdusă, statul  - scrie Machiavelli - nu mai poate trăi liber. Căci pentru el justiţia aceasta fundamentală e egală cu libertatea. Statul bine rânduit, statul just, statul viabil este statul liber.

Orice stat prin faptul existenţei lui este liber; libertate pe care i-o dă independenţa sau suveranitatea. Dar această libertate e numai de principiu. Cea adevărată se manifestă numai odată cu buna lui rânduială. Căci libertatea teoretică nu-i garantează nici vitalitatea, nici durata.

Libertatea politică, adică dreptul tuturor cetăţenilor de a participa direct, după formele admise de constituţia statului, la cârmuirea lui. Acesta e adevăratul vivere politico şi nu poate fi dat decât de republică: numai în republici sunt cetăţeni. În monarhii şi principate, în vremea aceea, nu erau decât supuşi. Superioritatea formei republicane stă în aceea că garantează nu numai libertatea civilă, dar şi pe cea politică. Esenţială e însă libertatea civilă: cealaltă, în republicile rău organizate, poate căşuna naşterea facţiunilor şi luptele acestora riscă să anuleze libertăţile civile.

În republici, binele comun e mai lesne de observat și atins ca în monarhii. Dar un stat nu înseamnă că e bine rânduit numai pentru că a luat forma republicană. Dacă e aristocraţie sau democraţie alunecă repede fie spre oligarhie, fie spre demagogie. Republica bine rânduită e aceea în care cârmuirea nici nu rămâne în mâna câtorva, nici nu se pierde într-o mulţime amorfă, „fără frâu şi fără legi”, ci este universală, adică cu participarea tuturor claselor, bogaţi ca şi săraci, nobili ca şi plebei.

Coruperea statului începe cu slăbirea simţului de legalitate atât la guvernanţi, cât şi la guvernaţi: fie cei care fac legile nu le aplică drept, fie cei pentru care sunt făcute le eludează. „Nu e pildă mai rea într-o republică decât să faci o lege şi să nu o observi, mai ales când nu e observată de cei care au făcut-o”. Legile pot fi oricât de bune; dacă nu sunt observate, ori nu sunt observate decât când sunt comode, statul e bolnav. Un semn sigur al corupţiei incipiente este contrastul între legile bune şi relele obiceiuri. La aceeaşi disoluţie duce şi slăbirea simţului de solidaritate între cetăţeni, întunecarea sentimentului binelui comun. Îndată ce scopurile egoiste prevalează asupra celor colective („universale”, zice Machiavelli), legătura socială e ruptă. E corupt statul, scrie politicul, în care rânduielile şi legile se fac nu pentru folosul public, ci pentru cel propriu, iar războaiele, păcile şi amiciţiile se hotărăsc nu pentru gloria comună, ci pentru mulţumirea puţinora.

Nu ratați, începând de astăzi, volumul „Machiavelli. Secretarul Florentin și cartea blestemată”, la prețul de 30,90 de lei împreună cu ziarul Jurnalul. Pentru că, așa cum spune Machiavelli, meritul adevărat al unui conducător este să ştie a conduce o ţară.