Lecturi la tava - Cand invie o epoca

Desi nu are decat 55 de ani, Dan Ciachir s-a apucat de la o vreme sa scrie evocari.

Despre ce a trait cu mintea, cu familia si cu toate simturile la panda, in Bucurestii dejismului, printre vestigiile aromitoare ale hedonismului interbelic, in Bucurestii dezghetului de la 1965 la 1977, cand ne sincronizaseram peste noapte cu lumea civilizata, ca si in ultimul deceniu ceausist, al tragicului deriziunii si grotescului macabru.

Expert recunoscut in istoria ortodoxiei si politicile religiei europene, italienist pasionat de Pier Paolo Pasolini, dar scolit printre faldurile crepusculare din Ghepardul lui Lampedusa, adorator de Ion Luca si Mateiu Caragiale, epicureu dedulcit la boieria levantina, dar pretuitor al ascezelor, intelepciunii athonite si isichasmului, Dan Ciachir este un cunoscator desavarsit al operei lui Nae Ionescu, un admirator neconditionat al lui Petru Dumitriu, dar si al parintelui Dumitru Staniloae, un familiar al celor mai dulci locuri duhovnicesti ale credintei rasaritene, insa care cultiva in secret hobby-ul (fantasmele) automobilelor de lux... O insumare - trebuie sa recunoastem - de trasaturi contradictorii. Insa tocmai asta asigura farmecul naratiunilor sale evocative, recent reeditate in volumul "Cand moare o epoca" (Editura Paideia).

Nina Cassian si nudismul cu sezatori literare de la 2 mai. Umbra lui Vasile Parvan ("un virtuoz al evanescentei") la Constanta. Acasa la Petre Tutea in 1969, acesta povestindu-si dialogurile cu Mikoian din 1940 si o scena teribila cu Cioran, Eliade si Curzio Malaparte. D. Staniloae dandu-i invatacelului o carte a lui Vladimir Lossky despre teologia mistica a Bisericii Rasaritene. Calea Rahovei, cartierul Uranus, cartierul Antim, cu zonele patriarhale, moartea meseriilor si anticomunismul absolut natural. Aparitia si disparitia mandatarilor, birturile de mahala cu turpitudinea si sarmul lor indicibil, figurile atasante ale mosierilor Otto Fieraru si Petrarian, plus tiganul Tudorica, celebrul fan rapidist de acum patru decenii, prins aici rezemat de soclul statuii lui Kogalniceanu si racnind voios: "Poporul roman, la morga!".

In fine, un capitol memorabil ii este dedicat lui Eugen Barbu, servilismului sau de partid, oportunismului fara fisura si frustrarilor resentimentare, toate documentate cu situatii, gesturi, afirmatii pe masura si adnotate sobru, sever, cu o raceala de entomolog.

Toate acestea fac deliciul congenerilor. Si nu doar al lor, de vreme ce Mircea Platon, excelentul eseist in varsta de numai 32 de ani, il vede pe Dan Ciachir ca pe un "citadin cu vocatia umbrei. Preumblarile sale literare sunt luminate parca de palpairea felinarelor cu gaz, nu de continuumul neoanelor. Lui ii plac amurgul si seratele, Bach si Chopin, ochiul de racoare, pridvorul, gaoacea masinilor de lux si cognacul vechi. E o cautare a matricei in scrisul sau. Un ecou invers.

"In ianuarie 1958, desi nu aveam decat sapte ani, am intuit ca se petrecea un fapt iesit din comun: din difuzorul micului aparat de radio Pionier razbateau glasuri grave de preoti. Murise Petru Groza (...) Avea sa ramana singura slujba bisericeasca transmisa la Radio Bucuresti in decursul a 41 de ani de regim comunist" Dan Ciachir