"Mirona", cea mai dragă carte

La 85 de ani, Cella Serghi le-a vorbit, în ultimul său interviu, lui Ilie şi Doinei Rad, des­pre maturitatea sa litera­ră.

Spuneaţi despre vremurile în care frecventaţi cenaclul condus de Lovinescu...

M-am dus, desigur, la "Sburătorul" şi acolo se ştie ce a urmat. Lovinescu mi-a pus singura întrebare la care nu mă aşteptam: "Ce-ai să mai scrii?". Dar eu nu voiam să mai scriu! Totuşi, cum să-l dezamăgesc pe acest mare iubitor de literatură, care aştepta cu încredere răspunsul meu?! Acuma, e adevărat că mă iritase puţin şi faptul că, la apariţia "Pânzei"..., mulţi critici, mai puţin importanţi, e-adevărat, au afirmat că n-am să mai scriu niciodată o altă carte, pentru că, spuneau ei, e mai uşor să scrii doar autobiografic, că eu nu mai aveam ce scrie, din cauză că eram aşa de tânără. Eu ştiam că nu e deloc uşor să scrii pagini autobiografice, care să intereseze cât mai multă lume. Ştiam că, de pildă, în faţa mării, un pictor nu vine doar cu autobiografia (sau o face, nu ştiu?!). Voiam să do­vedesc că sunt capabilă să scriu şi altfel decât autobio­gra­fic. Şi, atunci, pe loc, mi-a venit o idee, răspunzân­du-i lui Lovinescu, plină de hotărâre, că mai am o experienţă pe care n-am "topit-o" în vreo carte: experienţa scri­sului. Nu crezusem că-i aşa de greu să scrii un roman - eu am scris "Pânza"... în cinci ani. Dar experienţa aceasta era fascinantă. "Am să scriu o carte, i-am spus criticului, în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scrii­toare, pentru asta renunţând la orice altceva".

S-a vorbit mai puţin despre "Genţiane", un roman de aceeaşi valoare, cred, cu "Pânza..." ori cu "Mirona". Constituie acest roman efectul nostalgiei după teatru?

Şi romanul acesta îşi are "povestea" lui. Am întâlnit o tânără pe care am întrebat-o dacă a citit "Pânza de păianjen". Mi-a răspuns că a citit-o, că i s-a părut interesantă, dar că se vede că n-am cunoscut sărăcia. Zic: "Eu n-am cunoscut sărăcia?! Cum poţi să spui asta?". "Păi, zice ea, ce fel de sărăcie e asta cu pălării de la un mare magazin cum era «Jeanne D'Arc»? Să vă povestesc eu ce înseamnă sărăcia." A venit la mine în fiecare zi, şi mi-a povestit via­ţa ei. Avea o fire asprită de viaţă, nu prea simpatică.

Şi nici atât de pură, cum am conturat-o eu, ca personaj... Car­tea, bineînţeles, am scris-o doar plecând de la acest sâmbure de realitate. Şi nu pot să spun că n-am muncit din greu la ea, căci între ce-ţi relatează cineva şi litera­tura care trebuie să devină acea relatare e o mare dife­­ren­ţă. Că "Genţiane" este şi un reflex al regretului după sce­nă, e posibil...

Nu v-a tentat niciodată, ca o compensare, să scrieţi teatru?

Trebuie să mărturisesc că tentaţia a existat. Dacă n-am reuşit să devin actriţă (pentru că aşa erau vremurile), am vrut să scriu teatru. N-am avut însă curaj. Succesul în tea­tru depindea de prea mulţi factori: de regizor, de ac­tori, în sfârşit... Romanele mele au o notă care le apropie de piesele de teatru. Ceea ce au făcut şi Camil Pe­trescu şi Stendhal am făcut şi eu: întâi am vizualizat şi apoi am scris. Eu n-am narat. Mi-am determinat personajele să fie vii, să trăiască, aşa cum, pe scenă, personajele-s vii.

Iată că ne-aţi dezvăluit şi un aspect din laboratorul dvs. de creaţie: munca susţinută, seriozitatea cu care aţi privit chiar şi scrierile odată publicate. O parte din cărţile dvs. au fost nu doar reeditate, ci chiar rescrise, suferind modificări esenţiale. Astfel, "Cad zidurile" (1950) s-a transformat în "Cartea Mironei" (1965, 1967), apoi în "Mirona" (1972, 1975). Romanul  "Fetele lui Barotă" (1958) a devenit, după o muncă de trei ani, "Iubiri paralele" (publicat în 1974)...

Aşa este. Vă spuneam că cea mai dragă carte a mea este "Mi­rona", poate tocmai pentru că am muncit cel mai mult la ea. Dorinţa mea a fost totdeauna să scriu lucruri viabile, nu legate de o anume conjunctură. Am scris-o mai întâi sub titlul "Cad zidurile" şi am revenit mereu la ea, fiindcă voiam să depăşească efemerul, politicul şi să devină o adevărată operă de artă durabilă. La fiecare nouă ediţie a acestui roman (au apărut, cred, şase ediţii), l-am rescris cu acelaşi efort ca prima dată. Timpul trecea, vremurile se mai schimbau, aveai mai multă libertate să spui anumite lucruri, iar eu eliminam, de fiecare dată, balastul politic şi lăsam doar ceea ce era foarte bun. Iată, şi romanul "Genţiane" a apărut recent, într-o nouă edi­ţie, definitivă... M-a preocupat ideea de a-mi rotunji scrie­­rile, de a le apropia de perfecţiune. Abia după tipă­ri­rea lor observam imperfecţiunile şi voiam ca ele să fie cât mai puţine. Am avut, de altfel, şansa unei vieţi lungi, în care m-am putut ocupa de această permanentă cizelare...


Îi datorez totul lui Camil

Într-adevăr, aţi avut această şansă, dar mai ales pe aceea de a trăi într-o lume a spiritului, în climatul li­terar al anilor '30-'40. Despre această perioadă mărtu­risiţi în "Pe firul de păianjen al memoriei", volum apărut în 1977. Titlul (inspirat dintr-un interviu luat lui Eugenio Montale) este foarte sugestiv, inclusiv prin aluzia evidentă la romanul dvs. de debut. Apreciaţi că lucrarea depăşeşte cadrul strict al memorialisticii şi că intră în sfera romanescului?

"Pe firul de păianjen al memoriei" e o carte care-mi place mult. E memorialistică, evident, dar şi roman.

Căci poate fi vorba de ficţiune, doar în sensul literar al termenului. Eu am scris cu sinceritate şi după cum erau chipurile şi faptele sedimentate în inima mea. Că a ieşit un roman... Dar am putea discuta despre raportul fic­ţiune-realitate în romanele mele propriu-zise. Această problemă mi-a fost pusă adesea şi la întâlnirile mele cu cititorii - dacă personajele au existat cu adevărat sau sunt rodul fanteziei. Probabil că dvs. ştiţi mai mult de­s­pre tentativa lui George Bogdan-Duică de a identifica, în comuna Prislop, prototipurile personajelor din "Ion". Operaţie imposibilă şi, de altfel, inutilă. Thomas Mann, de pildă, a apărat dreptul scriitorului de a prelucra date din rea­litate şi a combătut tendinţa identificării figurilor create cu persoanele care au servit, parţial, ca modele. Dacă scriitorul are talent şi forţă de creaţie, personajele sale devin veridice, existând independent de modelul care le-a generat. Gândiţi-vă la personajele lui Caragiale - ca să iau un exemplu ilustru -, despre care Garabet Ibrăileanu spunea că fac concurenţă stării civile!

Un răspuns foarte exact la întrebarea dvs. a dat Mihail Sebastian, în capitolul "Izvoare şi chei" din "Corespondenţa lui Marcel Proust": "în fapt, chiar atunci când ori­ginea unui personaj de roman este un model din viaţă (lucru ce se întâmplă în cele mai multe cazuri), chiar când punctul de plecare al unei situaţii de roman este real, desfăşurarea lor ulterioară capătă cu totul alte di­rec­ţii. Într-o operă vie, personajele se desprind în mod inevitabil de modelul lor iniţial şi dobândesc o persona­litate distinctă, o identitate proprie. Dacă n-ar fi decât elementara dorinţă a romancierului de a camufla mode­lele de care se serveşte, schimbându-le numele, profesiunea şi oarecare trăsături fizice - şi încă, o copie strictă după natură n-ar fi posibilă".

Aţi fost foarte legată de Camil Petrescu, care v-a apreciat scrisul (cum rezultă dintr-o scrisoare pe care v-a trimis-o, publicată ulterior în "Viaţa românească", precum şi din "Notele zilnice", editate de prof. Mircea Zaciu). Ce a însemnat pentru dvs. Camil Petrescu, ca scriitor şi ca om?

Camil a însemnat, pentru mine, ceva cu totul special. Îi sunt şi azi recunoscătoare că a existat. El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor, şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat,în­tr-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt re­cu­nos­cătoare. De altfel, mi-am exprimat această gratitudine încă în dedicaţia pe care i-am dat-o la apariţia pri­mu­lui meu roman, aflată astăzi în fondul "Camil Petrescu" de la Biblioteca Academiei Române: "Lui Camil Pe­tres­cu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce în­s­­eamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul căr­ţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdea­una calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot... Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risi­pit şi această carte n-ar fi existat".

Nu credeţi că principalele dvs. personaje pot fi considerate de factură camilpetresciană, prin luciditatea cu care îşi analizează şi îşi asumă viaţa? Nu v-a influen­ţat Camil Petrescu scrisul, cum adesea s-a afirmat?

Criticii literari au căutat cu tot dinadinsul în "Pânza de păianjen"  influenţa lui Camil Petrescu. Cred că se afirma lucrul acesta pentru că eram îndrăgostită de Camil! Dar nu, Camil nu m-a influenţat, ba, dimpotrivă, sunt foarte multe aspecte care ne deosebesc. Am explicat mai detaliat aceste lucruri în "Pe firul"... De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac (amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei). În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... în romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!

Dacă există scriitori care m-au influenţat, aceştia au fost cei care au scris simplu şi direct: "Iată ce mi s-a întâmplat!". Gide e printre aceştia. Şi Panait Istrati. "Pânza"... are chiar un moto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: "Car vous êtes triste, Laura". Ştiţi că din cauza acestui moto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?

Nu vă consideraţi tributară lui M. Proust, fie şi pentru începuturile dvs. literare? După afirmaţia lui Călinescu, în anii '30, "Proust face victimele cele mai numeroase" în literatura română...

V-am spus: mă consider mai degrabă gidiană, chiar dacă tehnica narativă poate duce cu gândul la Proust. Dar despre o influenţă propriu-zisă nu poate fi vorba. Pe Proust l-am citit însă şi l-am adorat. Mi-au plăcut mult, şi poate m-au şi influenţat, Rosamond Lehman, Mary Webb şi, mai ales, Fermina Marquez.

Nu credeţi că poate fi luată în considerare o influen­ţă a dvs. înşivă chiar asupra scrisului lui Camil Petrescu?

Influenţă asupra scrisului său, nu. Dar, fiind atâţia ani alături de Camil, e firesc să fi avut un schimb de idei, fructificat uneori în scrierile lui în proză. Am punctat acest lucru în "Pe firul de păianjen...", arătând că îi dă­deam sugestii pentru toaletele eroinelor sale. Mai mult decât atât, tot eu i-am dat ideea de a introduce, în "Patul lui Procust", scrisorile Doamnei T., excelente fragmente de proză literară, pregătite să apară în "Cetatea literară". Revista nemaiapărând, acele scrisori s-ar fi pierdut şi, după cum a dovedit-o timpul, ar fi fost păcat. Prin ele, Camil a creat un personaj cu totul excepţional. Mult mai târziu (într-o "Conferinţă" publicată în "Manuscriptum", nr.2 (7)/1972), Camil recunoştea că a introdus setul de scrisori al Doamnei T. ulterior terminării romanului: "Dificultatea foarte mare a fost pentru mine când am integrat în romanul «Patul lui Procust» acest capitol".


va urma

Puteţi citi continuarea ultimului intreviu pe care l-a acordat Cellia Serghi în numerele viitoare.