Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dureroasă şi nedreaptă soartă a Nicolae Titulescu şi după moarte! De parcă nu ar fi fost de ajuns ura şi înverşunarea unor contemporanii, între care un ruşinos loc de frunte îl au Carol al II-lea şi Gh.Tătărescu, intrigile perfide ţesut pentru a-l îndepărta de la cârma diplomaţiei româneşti şi , în final, de a-l exila definitiv, a fost nevoie să mai treacă 50 de ani până când să îşi găsească odihna veşnică în pământul ţării pe care a iubit-o şi a slujit-o cu o rară devoţiune. Această odisee postumă se regăseşte, în datele sale esenţiale şi mai ales în dedesubturile sale, încă puţin ştiute până azi, în cartea lui George G.Potra “Titulescu după 50 de ani din nou acasă” apărută, recent, sub egida “Fundaţiei Europene Titulescu”(Sebeş, 2013)
Fără îndoială, Geroge G.Potra era printre cei mai potriviţi pentru a scrie această carte. Exget şi editor devotat- alături de Profesorul Adrian Năstase- al operei politice şi diplomatice a lui Titulescu, director executiv al fundaţiei de înalţă ţinută spirituală ce şi-a propus cunoaşterea şi promovarea monumentalului travaliu al celui care a adus România în Europa şi Europa în România, autorul ne dă, acum, o sinteză relevantă a unei adevărate bătălii pe mai multe fronturi pentru a recupera şi păstra moştenirea “Marelui Tit.”
Am scris, câtuşi de puţin întîmpător,”a recupera moştenirea” lui Titulescu, pentru că, din păcate, aceasta făcut, ani de-a rândul după moartea lui Titulescu, obiectul unor susţinute, crâncene tentative a confiscare şi de monopolizare. Şi, trebuie să o spun cu tristeţea cuvenită, din păcate o mare parte dintre acestea şi-au avut originea în acea “perioadă neagră” care au fost ultimii ani de viaţă ai lui Titulescu. Este vorba, ca să spunem lucrurilor pe nume, despre ruptura sufletească care intervenise între soţii Titulescu şi care, deşi nu se va finaliza printr-un act de divorţ, s-a păstrat şi după dispariţia marelui însingurat. Fiind speculată fără scrupule de către anumite persoane care s-au erijat în “executori testamentari” ai ilustrului dispărut. Lucrurile complicându-se mai mult atâta vreme cât există mai multe Testamente ale lui Titulescu, ceea ce nu a făcut decât să adauge noi semne de întrebare şi rezerve. Cercetând cu atenţie toate variantele de testament existente George G Potra operează fine discocieri, compară argumente, descoperă erori de interpetare sau chiar denaturări de o crasă rea-credinţă a voinţei lui Titulescu, dintre care cea mai otrăvită mi se pare aceea că el nu a dorit să fie îngropat la Braşov, mai brutal spus, nu a dorit să fie îngropat în România. La capătul unei analize de o impecabilă rigoare, concluzia lui George G Potra vine să aşeze faptele în orinea lor morală şi juridică firească:” Reînhumarea sa la Braşov, la jumătate de secol de la terecerea sa în eternitate, a împlinit gândul marelui dispărut şi o obligaţie a poporului român, în fapt unicul şi cel mai imortant executor testamentar al său.”Motiv pentru care acest capitol al cărţii se şi numeşte:”Testamentul politic al lui Titulescu-o opţiune politică indiscutabilă”.
După cum dovedeşte şi insistă să o spună răspicat George G Potra, toată această mascaradă a confiscării moştenirii lui Titulescu a fost urzită şi întreţinută, prin comportamentul lor abuziv şi imoral, de câteva rubedenii dinspre partea Ecaterinei Titulescu, soţii George şi Marie Yvone Antoniade. Decenii la rând, aceştia s-au erijat în moştenitori şi executori unici ai voinţei testamentare a lui Nicolae Ttiulescu, ajungând până acolo încât Marie Yvone Antoniade şi-a permis, atunci când autorităţile române şi, în principal, titularul Ministerului de Externe, Adrian Năstase, au demarat demersurile pentru aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale lui Titulescu, să propună, mai bine zis să impună, un târg mârşav: repatrierea osemintelor în schimbul Casei Titulescu din Şoseaua Kiseleff! Totul garnisit, perfid, cu sosurile unor anume “considerente politice”, capacană la care au achiesat, deopotrivă, oameni de bună credinţă, însă, neştiutori ai dedesubturilor, dar mai ales nişte aşa-zişi lideri de opinie, din ţară sau din străinătate, mânaţi de resentimente şi interese politicianiste.
Este aici, iar George G Potra o probează în mod repetat, cu argumente şi dovezi zdrobitoare, o gravă încălcare a normelor juridice şi, deopotrivă, a celor morale. Argumentul suprem în această ordine de demonstraţie fiind dorinţa testamentară expres menţionată de către Nicolae Titulescu la 5 ianuarie 1940:”Doresc să fiu îngropat la Braşov într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele.”Şi, mai departe:”Take IONESCU sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repausul etern. Este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.”
Tot în categoria tentativelor de confiscare- de data aceasta “ o confiscare oficială”, accentuează George G Potra- şi de manipluare în beneficiu politic a tezaurului naţional numit Nicolae Titulescu, ar putea fi scotite şi preocupările autorităţilor de la Bucureşti din ani 60-80 ai veacului trecut. Iniţiate prin 1961 şi continuate într-un ritm susţinut, contra-cronometru parcă, pe parcursul a două decenii, acestea vor intra într-un con de umbră prin 1982 şi aşa vor rămâne până în 1990! Fără a nega intenţia, altfel evidentă, de a-l asuma pe Titulescu doar pe anumite componente ale proiectului său- d ex. în prima perioadă, pentru meritele sale în direcţia stabilirii relaţiilor cu URSS, iar, după 1965, pentru viziunea sa curajoasă asupra unei diplomaţii active a României în slujba Interesului Naţional-trebuie să adaug că, această deschidere şi a vut şi o parte bună a da întrucât a făcut posibilă afirmarea unor tineri diplomaţi şi cercetători care au deprins temenic şi au continuat cu pricepere lecţia lui Titulescu.
Pe bună dreptate, cartea lui George G Potra acordă o atenţie aparte eforturilor uriaşe ( nu am nici-o reţinere ca să folosesc termenul) ale instituţiilor democratice ale României de după 1990, în mod cu totul deosebit ale Ministrului de Externe, Adrian Năstase, pentru îndeplinirea Testamentului lui Nicoae Titulescu. Această secţiune a cărţii este plină de multe întâmplări- unele mai frumoase, altele mai puţin frumoase- care, împreună, dau dimensiunile unui impresionant proiect politic şi diplomatic din care mai avem, încă, mult de învăţat.
Astfel, la 18 februarie 1992, se constituie Comitetul naţional pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu, din care făceau parte reprezentanţi de marcă ai mediului politic, parlamentar, diplomatic şi academic, alături de doamna Mariella Nenişor-Emanoil. Unl dintre acei membrii ai familiei ilustrului dispărut care s-a alăturat, cu sinceritate şi bună credinţă, acestei generoase iniţiative. “Nu poate scăpa observaţiei- reţine George G Potra- faptul că, de această dată, şi-au pus semnăturile, spontan şi fără rezerve, preşedinţii celor cinci partide importante din România, pentru a promova un act de interes naţional şi european.”
Alt comentariu, privind învăţămintele acestei întâmplări pentru unii iluştri contemporani, nu îşi are locul…
A doua menţiune se cuvine eminentului jurist şi om politic elveţian Jean –Paul Carteron, preşedintele Forumului Crans Montana, cel care, la solicitarea Fundaţiei Europene Titulescu şi a preşedintelui ei,Adrian Năstase, a pedat, într-un mod strălucit, nobila cauză românească. Aşa încât,prin hotărâre judecătorească, la 7 martie 1992, Tribunalul din Aix-en-Provence a recunoscut “dreptul Fundaţiei Europene Titulescu de a repatria, de la Cannes, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat şi patriot”.
Lecţia acestei întâmplări este, cred, foarte simplă: atunci când România vrea cu adevărat să îşi pledeze cauza şi să suţină Interesul Naţional trebuie să caute şi reuşeşte să îşi afle, în Europa şi în lume, cei mai buni pledanţi!
Acum, când Titulescu se odihneşte pentru totdeauna în Şcheii Braşovului, înţelegem cu adevărat tâlcul premonitori al cuvintelor lui Ioan Petrovici:”Poate un viitor mai îndepărat va vedea în Nicolae Titulescu mai puţin stâlpul unei clădiri prăbuşite, cât precursorul unei instituţii care va să vie”. Cuvenite rostie, accentează George G.Potra, în şedinţa Academiei Române întrunită- în mod special şi în sfidarea tăcerii impuse de Ion Antonescu şi de Germania- la 21 martie 1941 pentru a cinsti memoria acestui proscris de geniu. Exemplară lecţie despre verticalitatea morală a cărturarilor adevăraţi în faţa abuzurilor unor efemeri prea-puternici!
Cu “Titulescu după 50 de ani din nou acasă” George G. Potra a dat o carte care poate fi socotită una de excepţie în toată puterea cuvântului.
Citește pe Antena3.ro
