Paulo Coelho, un scriitor în tendinţe

L-am întâlnit pe Paulo Coelho în Geneva cu câteva zile în urmă. Păstrăm constant legătura de când a vizitat România pentru a lansa "Zahir" şi avem câţiva prieteni comuni.

Îi citesc cărţile pentru că are, în primul rând, o personalitate extrem de interesantă. Desigur, se ştiu tot felul de poveşti din anii lui de adolescenţă, perioada hippie pe care a trăit-o la maximum sau problemele cu drogurile.

Dar imaginea pe care şi-a format-o şi pe care o promovează astăzi este aceea a unui om care a experimentat tot ceea ce se poate experimenta, iar acum duce o viaţă liniştită în Franţa, Elveţia, Pirinei sau Brazilia împreună cu minunata sa soţie, pictoriţa Christina Oiticica. Însă ceea ce nu se ştie despre Paulo este că e un tip foarte zbuciumat, deşi vrea să pară liniştit, aflându-se într-o continuă căutare de nou, de cunoştinţe "în trend" cu care să-şi surprindă cititorii, şi se hrăneşte din afecţiunea celorlalţi.

Şi, având în vedere faptul că a promovat un stil popular de scriitură, nici nu poate supravieţui altfel.

ÎNDREPTARE INTERNAUTICĂ
Mare parte din discuţiile pe care le-am purtat cu el au avut ca temă interesul său pentru generaţia din care fac parte. Era incredibil de curios să ştie ce se întâmplă cu tinerii de 20 de ani, ce gusturi au sau ce asemănări există între generaţia noastră de acum şi a lui din urmă cu patru decenii. I-am răspuns cu sinceritate că eu sunt un pic ruptă de realitate şi nu-mi place neapărat să-mi petrec timpul cu cei de vârsta mea. A fost uimit să vadă că vorbeam despre Monica Vitti, şi nu despre Paris Hilton, sau că prefer să ascult Leonard Cohen, şi nu Ricky Martin.

Paulo Coelho se teme într-un fel că, dacă nu e tot timpul la curent cu tot ceea ce se petrece în jurul lui în ceea ce priveşte realitatea imediată, nici el nu va mai fi la modă.

Aşa că urmăreşte tot ce se scrie despre el în presă, tot ce apare pe internet, are un blog unde le dă oamenilor diverse teme de gândire, pe care masele le percep drept portiţe spre a filosofa în voie, are conturi pe Facebook şi pe Twitter, pe care le updatează zilnic şi unde îşi exprimă admiraţia pentru starurile pop din zilele noastre.

Când Anahi, o cântăreaţă mexicană, a declarat la un post de televiziune brazilian că P. Coelho este scriitorul ei preferat, el era în extaz şi a postat rapid un răspuns de mulţumire pe Twitter, aşteptând cu înfrigurare răspunsuri de încurajare din partea celorlalţi membri ai acestei comunităţi. Când l-am întrebat de ce îi pasă, s-a simţit, în mod evident, ofensat. Cum de nu înţelegeam eu că internetul este atât de important pentru istoria omenirii? Cum de nu înţelegeam eu că unii oameni stau tot timpul online şi comunică între ei, sub acelaşi cer, sau ceva de genu' ăsta? I-am zis că încerc să ţin şi eu un blog şi un cont pe Facebook, dar le accesez atât de rar, că sunt ca inexistente.

Şi în fine, după un discurs dur de "îndreptare internautică", am îndrăznit din nou să-l întreb de ce îi pasă atât de răspunsul celor de pe Twitter la afirmaţiile lui. Mi-a răspuns simplu: "Pentru că îmi pasă".

O CARTE CU FINAL NEAŞTEPTAT
Despre un interviu ca la carte nu a putut fi vorba, pentru că Paulo spune că e într-o perioadă în care nu doreşte să vorbească nici măcar despre noul său roman. Aşadar, tot ce am putut scoate de la el în legătură cu "Învingătorul este întotdeauna singur", noua sa "oeuvre d'art", au fost răspunsuri monosilabice cu privire la unele aprecieri pe care le-am făcut tot eu.

Cartea este într-adevăr una dintre cele mai bune din tot ce a scris până acum, fiind foarte bine documentată. De fapt, se poate numi un document în sine, care vorbeşte despre lumea superficială în care se învârte Superclasa în timpul Festivalului de Film de la Cannes, pe fundalul unei obsesii pe care un bărbat rus a dezvoltat-o pentru fosta sa soţie. Povestea de dragoste împreună cu celelalte "destine" prezentate colateral sunt tratate la fel de dramatic cum ne-a obişnuit, scrise astfel încât să poată fi înţelese de oricine. În partea de documentare, scriitorul susţine că toată această lume glamorous e un fals, o iluzie, realizate în scopul de a-i face pe oamenii cu adevărat bogaţi să cumpere hainele pe care le poartă vedetele pe covorul roşu la festival sau să dea bani pe biletele la filmele în care acestea apar şi care sunt făcute cu o treime din banii care sunt alocaţi, restul ajungând pe alte mâini. Sfârşitul cărţii este, de asemenea, unul neaşteptat şi atipic faţă de tot ceea ce Coelho a publicat până acum.

"Învingătorul este întotdeauna singur" (cu precizarea că - din punctul meu de vedere - în lumea reală învingătorul rămâne singur doar în cazul în care nu-şi plăteşte prietenii) este un roman pe care îl recomand cu drag, căci, studiindu-l cu atenţie, cititorii pot învăţa foarte multe despre autorul lui.

Concluzia este că după discuţia pe care am avut-o cu Paulo la Geneva, împreună cu prietenii noştri, întotdeauna impresionaţi de personalitatea lui, mi-am dat seama că am de-a face cu un produs prefabricat, a cărui singură dorinţă este să fie în trend. Pe podium, în tendinţe, trebuie să defileze întotdeauna Paulo Coelho, care are grijă să arate impecabil. De dragul cititorilor.