Scena crimei. Crimă de mântuială

În cele şase povestiri cuprinse în volumul "Crimă de mântuială” de Raymond Chandler, celebrul erou al autorului american, Philip Marlowe, nu apare. Dar asta nu înseamnă că nu-i simţim prezenţa, ca o umbră fantomatică, bântuind prin decorul imaginat pentru aceste naraţiuni.
_________________________________

Totul se petrece ca la un bal mascat, în care protagonistul din "Somnul de veci” participă deghizat cu stângăcie. Dar cei care se recomandă Johnny Dalmas, Carmady, Pete Anglich, Walter Gage, prin numeroase trăsături ale personalităţii lor ni-l aduc în memorie pe Marlowe. Sunt cinici, duri, încasează bătăi, beau, fumează, au relaţii ostile cu unii reprezentanţi ai legii, alţii oferindu-le sprijinul când se aşteaptă mai puţin, şi îndură tracasările vieţii cu umor. Ei acţionează în Los Angeles sau în împrejurimile marelui oraş, şi au de-a face cu şantajişti, cu hoţi, traficanţi de băutură şi droguri, cu femei fatale, cu medici care nu respectă deontologia profesională, cu escroci şi ucigaşi, cu poliţişti corupţi. Duc o existenţă de azi pe mâine, ca şi Marlowe, se expun unor mari pericole, pentru o recompensă derizorie, care câteodată nici nu mai vine. Sunt dornici să alunge fărădelegea din lume, necrezând însă nicio clipă într-o astfel de posibilitate, acţiunile lor semănând, de aceea, cu o luptă cu morile de vânt.

Citind aceste pagini, ai impresia că vezi un pianist care se "încălzeşte” interpretând piese uşoare, înainte de a ataca o partitură de anvergură, care să-i solicite calităţile de virtuoz. Da, toţi aceşti eroi amintiţi mai sus seamănă cu Marlowe, se comportă deseori aidoma lui, au limba sa ascuţită şi vulnerabilitatea care te face să fii de partea lor. Dar niciunul dintre ei nu atinge complexitatea lui sufletească, nu are viziunea lui specială asupra vieţii şi nu e atât de fermecător.

În "Crimă de mântuială”, "Omul care iubea câinii”, "S-a întâmplat pe Noon Street”, "Bay City Blues”, "Perlele sunt o pacoste”, "Vară englezească”, ceea ce autorul pierde în profunzime, câştigă în ritm, în tensiunea relatării. În aceste povestiri se aud multe împuşcături, sunt multe şi rapide răsturnări de situaţie. Cititorului e invitat să ia act de o cascadă de evenimente care îi pun la lucru adrenalina şi îi menţin trează curiozitatea. Frazele sunt scurte, nervoase, uneori frânte, pentru a le spori capacitatea de sugestie. Iar dialogurile spumoase mai atenuează din violenţa unor scene. De altfel, unele dintre acestea au fost "canibalizate”, fiind încorporate abil în marile lui romane.

Şi în genul scurt Chandler rămâne un maestru al literaturii de suspans de bună calitate. În primul rând datorită scriiturii – rafinată, cu împerecheri de cuvinte imprevizibile, cu multe comparaţii surprinzătoare. Apoi, el nu e aidoma unui jucător de şah care îşi mişcă piesele pe tablă ştiind cu mult timp înainte ce mutări va face pentru a-şi învinge adversarul. Este ştiută idiosincrazia pe care o afişa ori de câte ori auzea de Arthur Conan-Doyle şi Agatha Christie, în scrierile cărora domneşte artificialitatea şi accentul se pune pe rezolvarea unei enigme punând la lucru "micile celule cenuşii”, ca şi cum aceasta ar fi o problemă de matematică. Raymond Chandler este mai mult preocupat de misterul fiinţei umane, de calea parcursă de un detectiv până la aflarea asasinului, de relaţiile dintre personaje şi de ambianţa socială, de atmosferă, decât de soluţia propriu-zisă a secretului unei crime. El prezintă "clipe de viaţă” autentice, ca şi William Saroyan, iar viziunea lui despre lume e una amară, momentele de voioşie fiind iluzorii şi efemere.
______________________________________

"Derek Walden zăcea într-o poziţie aproape normală în scaunul maro cu auriu. Gura îi era întredeschisă. În tâmpla dreaptă avea o gaură neagră, iar o dâră de sânge îi împodobea, ca o dantelă, marginea obrazului şi se scurgea pe scobitura gâtului, până la gulerul moale al cămăşii. Mâna dreaptă lăsase o dâră în puful des al covorului. Între degete ţinea un revolver automat mic şi negru.”