SCENA CRIMEI. Destin în negru

Se poate scrie un roman cu mult suspans, fără să existe o crimă şi fără ca o cohortă de poliţişti să se zbată să rezolve cazul? Janet Fitch demonstrează cu strălucire, în romanul său “Destin în negru”, că aşa ceva e posibil.

Personajele cărţii trăiesc în exces, refuzând convenţiile societăţii, constrângerile lor. Pentru ele, normalitatea înseamnă încremenire şi moarte. Eroii încearcă să descopere o altă lume, dincolo de realitatea care li se înfăţişează tuturor, socotită o faţadă mincinoasă, menită să ascundă sensurile profunde ale existenţei. Pentru a cunoaşte aceste adevăruri, chipurile fundamentale, eroii consumă droguri, beau în neştire votcă şi whisky, ascultă prin cluburi muzică punk, îmbracă veşminte mizere, locuiesc în spaţii insalubre, fac sex schimbând des partenerii, vorbesc murdar, se revoltă împotriva celor care i-au crescut. Promiscuitatea îi ajută să supravieţuiască într-o lume guvernată de bani şi alte interese meschine, obsedată de reuşita socială, le biciuie imaginaţia cu ajutorul căreia evadează pe tărâmuri îmbietoare, inaccesibile muritorilor de rând.
   
Un prototip al acestei generaţii debusolate este Michael Faraday. Fiu al unei pianiste faimoase şi al unui scriitor, el este un privilegiat destinat unei cariere pe care mulţi şi-ar dori-o. şi totuşi, Michael renunţă la Harvard şi la stipendiile părinţilor şi se înscrie la şcoala de Arte Plastice, dorind să devină pictor şi astfel să-şi poată face cunoscut tumultul interior. Boema în care se complace este un refuz al modului burghez de viaţă care îi era hărăzit. Talentat, sensibil, cu o structură sufletească deosebită, dând dovadă de mult rafinament, el nu rezistă la presiunea noului mediu în care s-a aventurat şi se sinucide, fără să lase o scrisoare cu explicaţii.
   
Care i-au fost motivele? Înnebunită de durere, prietena lui, Josie Tyrrell, ea însăşi o tipică reprezentantă a curentului de sfidare a canoanelor desuete moştenite prin educaţie, încearcă să descopere ce l-a îndemnat pe iubitul ei să facă gestul fatal. Ia legătura cu mama şi tatăl lui, pune întrebări amicilor pe care i-a avut, discută cu multe cunoştinţe de-ale sale. Treptat, toate detaliile pe care le află compun un puzzle înfricoşător, pătrunzând în secretele unei familii doar în aparenţă onorabilă, şi descifrând un destin tragic, proiectat pe fundalul unei răzvrătiri a tinerilor contra adulţilor. Chiar dacă Michael şi-a pus singur ţeava unui pistol în gură, alţii l-au împins să apese pe trăgaci.
   
Janet Fitch descrie cu har o lume nebună, populată cu scriitori, pictori, regizori, actori, fotografi, cântăreţi rock care, în anii ’80, în Los Angeles, propuneau un stil de comportament complet ieşit din ţâţâni, visând ca, din disperarea lor, să se nască o viaţă mai bună. Totul s-a dovedit o iluzie, care a făcut multe victime.

“Pătrate albe în mâinile lui, dosul a două fotografii, în timp ce el vorbea, vorbea întruna, explicându-i ce urma să vadă, glonţul intrase pe gură şi ieşise pe la ceafă, efectul de plagă împuşcată...”