Scena crimei. Tratamentul

Dur, de o cruzime feroce, înfricoşător. Astfel e romanul lui Mo Hayder “Tratamentul”. Îi sfătuiesc pe cititorii cu inima slabă să nu deschidă această carte. Vârtejul de întâmplări demente, relatate în paginile sale cu o veridicitate împinsă la extrem, le-ar putea provoca oroare şi insomnii.
______________________________

O tragedie mai curând americană, petrecută într-un decor londonez, povestită abrupt, fără zorzoane, fără dorinţa de a încânta, pentru ca impactul lecturii să fie cât mai puternic.

Cineva sechestrează o familie care locuieşte lângă parcul Brockwell, situat în Brixton, un cartier din sudul Londrei. Soţii Peach sunt salvaţi, dar băiatul lor de nouă ani a fost răpit de către un pedofil.

Aflat la cârma investigaţiilor, inspectorul detectiv Jack Caffery apelează la cele mai sofisticate metode de căutare: cheamă echipe cu câini dresaţi, foloseşte un elicopter cu o aparatură care depistează sursele de căldură, cercetează înregistrările camerelor de supraveghere, recoltează probe ADN şi le trimite spre analiză laboratorului. În acelaşi timp, o armată de poliţişti răscoleşte fiecare palmă de pământ din parc.

În cele din urmă, copilul este găsit legat într-un copac şi mort de sete. Autopsia dezvăluie că a fost abuzat sexual.

Cazul îi aduce aminte lui Caffery de o traumă din propria sa existenţă. Pe când avea nouă ani, fratele său Ewan a cunoscut un acelaşi tratament, dar trupul nu i-a mai fost găsit. Să fi acţionat, după mulţi ani, acelaşi dement?

Ancheta descoperă şi alte cazuri de copii abuzaţi şi conduce la depistarea unei vaste reţele de pedofili, organizată cu ajutorul internetului. Dar încă o familie trece prin aceeaşi întâmplare atroce până când poliţia pune mâna pe bolnavul psihic care bântuia locurile în văzul tuturor, nebănuit de nimeni, sub o înfăţişare umilă. Iar modul cum acţiona se dovedeşte a fi mai înfiorător decât şi-ar putea închipui cineva.

În acest roman al lui Mo Hayder nu există personaje simpatice, de care să te poţi ataşa. Autorul prezintă fără menajamente drogaţi, beţivi, ucigaşi, violatori. Nici măcar poliţiştii nu sunt cruţaţi – unii dintre ei îşi fac treaba de mântuială, pontând ore suplimentare pe care nu le-au efectuat, sunt certăreţi, strigă unii la alţii, bat din picior iritaţi, ignoră cu nonşalanţă informaţii esenţiale, şi deseori dovedesc o vulgaritate asemănătoare celei a pegrei pe care o ţin sub observaţie, beau câteodată fără măsură, nu ezită să fumeze “jointuri”. La o aruncătură de băţ de clădiri somptuoase precum Canary Warf sau de emblematicul London Eye, se zvârcoleşte în promiscuitate o lume decăzută, trivială.

Și Jack Caffery este departe de a fi un erou pe care să-l poţi îndrăgi. La mulţi ani de la dispariţia fratelui său, el continuă să spere că-i va elucida cazul şi îi va găsi trupul, oriunde ar fi fost el îngropat. Capturarea făptaşului care i-a distrus liniştea a devenit pentru el o obsesie. De aceea, se comportă deseori violent, ocoleşte regulamentele pe care ar trebui să le aplice cu stricteţe, ascunde de ceilalţi colegi unele probe, smulge depoziţii sub ameninţare, fiind gata să ofere mită pentru a obţine mărturii revelatoare. Dorinţa de a se răzbuna îl transformă într-un justiţiar care nu vrea să dea socoteală nimănui - “un rebel din Poliţia Metropolitană.”

În “Tratamentul”, autorul depune o mărturie zguduitoare despre consecinţele pe care le provoacă faptele unor indivizi cu minţile dereglate. Rareori am citit ceva mai întunecat şi mai înspăimântător.
_________________________________
“Capul său era încins cu o bandă cafenie de plastic care-i acoperea gura şi ochii. Nu mirosea, ca şi cum carnea sa era prea curată şi tânără să miroasă, iar pielea sa era fină, de parcă abia ieşise din baie. Khristnamurthi îşi drese vocea, îl întrebă dacă acela era cadavrul descoperit în copacul din parcul Brockwell.”