Sfârșitul tragic al unei mari vedete: Mihaela Runceanu

În ”Căpitan la omoruri”, cartea oferită începând de astăzi de Jurnalul și Editura Neverland, Traian Tandin povestește cazurile rezolvate de unii dintre cei mai mari criminaliști români, cu care a colaborat la multe investigații. Așa este și cazul Mihaelei Runceanu, cântăreața ucisă pentru un motiv prostesc de un mecanic de tractoare la schela de foraj Chitila. Puteți vedea ce l-a determinat pe tânăr să comită odioasa crimă, cum a fost prins, dar și cum s-a căit acesta în Penitenciarul de la Mărgineni, în cartea ”Căpitan la omoruri”, care apare astăzi cu Jurnalul.

Dedic aceste rânduri colonelului (r) Marin Dincă, şeful Brigăzii omoruri a Poliţiei Capitalei înainte de revoluţie şi mulţi ani după aceea. Un poliţist de înaltă clasă profesională, sufletist şi dăruit total, cu sacrificii extreme, meseriei sale. Din aceste cauze i-a şi apărut părul alb mai devreme… Îmi este prieten şi l-am cunoscut de când era căpitan şi şef al Biroului judiciar de la Circumscripţia 1 Poliţie, unde a înregistrat cele mai răsunătoare rezultate pe Sectorul I Poliţie (unde fusesem mutat şi eu drept pedeapsă pentru scris). Dar să-l vedem acum în acţiune, în cazul care urmează, de rezonanţă naţională…

„Priveam cu frică acele ceasornicului, parcă se mişcau mai leneşe ca niciodată. Liniştea serviciului mă apăsa. Nu-mi amintesc să mai fi avut un serviciu atât de liniştit. Nu tu spargere, nu tu viol, nu tu tâlhărie, nu tu scandal. Era prea multă linişte. Nici chiar «clienţii» noştri obişnuiţi nu dădeau nici un semn, un telefon, o plângere...

Cred că în nici o seară până atunci telefonul nu s-a «odihnit» atâta... Chiar începusem să mă tem, nu-mi venea să cred că sunt de serviciu la Secţia 12. şi totuşi, mă duceam cu gândul la... liniştea dinaintea furtunii. Mai erau câteva ceasuri şi aş fi consemnat ceea ce unui ofiţer de serviciu pe secţie i se întâmplă foarte rar, poate chiar o dată în viaţă. Mă şi gândeam cu câtă mândrie o să raportez dimineaţa comandantului: «În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit». Dar... ar fi fost prea frumos. Când pleoapele îşi propuseseră să se relaxeze, a zbârnâit telefonul. Cred că s-a auzit şi în blocul vecin, parcă niciodată nu sunase atât de tare. Mi-a fost destul de greu să înţeleg ce vrea persoana care sunase. Erau mai multe lacrimi decât cuvinte. Într-o clipă de linişte am înţeles: «Mihaela Runceanu a fost omorâtă». şi a început furtuna, cea anunţată de atâta linişte. Nu cred că voi uita vreodată acea noapte «liniştit㻄. Pe atunci locotenentul-major Pitic Ştefan a fost cel care a primit vestea morţii celebrei cântăreţe Mihaela Runceanu.

În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1989, Secţia 12 poliţie din Bucureşti a fost sesizată de o femeie despre faptul că Valentina-Mihaela Runceanu, de 34 de ani, profesoară la şcoala populară de artă şi cunoscută interpretă de muzică uşoară, a fost găsită decedată în garsoniera ei, situată la parterul blocului nr. 12 din şoseaua Mihai Bravu, nr. 239, sectorul 3.

S-a descoperit că victima era căzută în apropierea uşii dormitorului, prezentând urme de sugrumare şi ştrangulare provenite de la un cablu telefonic care era înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Totodată, cadavrul prezenta o serie de arsuri, iar toate încăperile purtau urme de incendiu. Dormitorul, îndeosebi, era complet degradat, împreună cu mobilierul, stabilindu-se că focul a izbucnit din zona patului şi covorului, acestea păstrând încă urme de miros de benzină.

*

În urma expertizei medico-legale asupra cadavrului s-au constatat mai multe urme de violenţă şi anume:

– două şanţuri de comprimare cervical superior supralaringian, de 0,7 cm lăţime fiecare şi adânci de 0,3-0,5 cm antero-lateral stâng, cu suprafaţa netedă, albicioasă;

– un şanţ transversal, cu imprimarea nodului medio-superior (excoriaţie) de 13/1 cm, scapular stânga;

– arsuri prin flacără de gradul III şi IV pe faţă – fronto-parietal stâng, cu afectarea părului pe o zonă de 12/10 cm; pe membrul superior drept – în totalitate, axiliar şi umăr stâng; toraco-abdominal; pe mâini, pe coapse şi gamba piciorului drept. Pe torace şi faţă arsurile prezentau un strat de funingine.

La examenul intern al cadavrului s-au depistat infiltraţii sanguine minime la nivelul dermului şi hipodermului, corespunzător şanţurilor de comprimare. Nu s-a constatat prezenţa unor urme de alcool, de carboxihemoglobină sau alţi produşi reducători în sânge.

S-a conchis că moartea a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare. S-a apreciat că excoriaţia din regiunea scapulo-bucală stângă s-a produs prin târârea corpului – la scurt timp de la deces –, iar arsurile au fost produse post-mortem.

Din investigaţiile efectuate a rezultat faptul că victima avea o serie de admiratori şi admiratoare, printre care şi Maria Sâmbeteanu, cea care a anunţat poliţia. Aceasta locuia împreună cu Mihaela Runceanu din aprilie 1989. La audiere, ea a declarat mai multe aspecte de interes operativ major pentru poliţiştii de la Brigada omoruri a Poliţiei Capitalei, condusă de colonelul Irimia Mihai, care anchetau cazul. Astfel, a relatat că, în seara comiterii asasinatului, ea a sosit la domiciliul victimei, în jurul orei 23, găsind-o pe Mihaela în baie. În sufragerie era un tânăr din anturajul cântăreţei care asculta muzică şi pe care îl cunoştea sub numele de Dan. Martora nu-l agrea, deoarece dădea noaptea diverse telefoane şi profera expresii jignitoare, fapte comunicate la vremea respectivă şi Mihaelei, care însă i-a luat apărarea. În acea noapte, cunoscuta cântăreaţă de muzică uşoară i-a cerut lui Dan să dea drumul la videocasetofon pentru a viziona o casetă, iar colegei i-a spus imperativ – ca urmare a unei discuţii mai dure începută de dimineaţă – să plece imediat şi definitiv din locuinţă. După ce şi-a strâns lucrurile personale, în jurul orei 24, Maria Sâmbeteanu a părăsit locuinţa şi s-a deplasat în parcul de vizavi, unde a stat până în jurul orei 3. În această perioadă a discutat mai mult timp cu componenţii unei patrule de poliţie, apoi a revenit la domiciliul victimei, descoperind tragedia...

Un vecin a relatat faptul că victima era vizitată frecvent de un tânăr, în jur de 21 de ani, cu care întreţinea relaţii dubioase. Despre acesta ştia că nu ar avea serviciu şi că ar locui în zona Barierei Vergului. De opt luni de zile, de când Maria Sâmbeteanu se mutase în garsonieră, Mihaela Runceanu întrerupsese relaţiile cu acest băiat.

O altă martoră a afirmat că printre sutele de admiratori se afla şi un tânăr de circa 20 de ani, Dan Ciobanu, care îi scria scrisori cu conţinut filozofic victimei şi care a fost condamnat la închisoare pentru comiterea mai multor furturi.

Până la identificarea lui „Dan” poliţiştii nu se puteau mărgini la el ca unic suspect şi au lărgit aria de investigaţii în jurul anturajului cântăreţei pentru identificarea eventualilor bănuiţi. Din cercul de relaţii ale victimei au mai fost identificate următoarele persoane: Constantin Prodan, prezentator de programe  la restaurantul „Havana”, care a întreţinut relaţii intime cu victima la domiciliul acesteia; Mircea Chivu, un cunoscut care a declarat că a vizitat-o în ziua respectivă împreună cu alţi doi prieteni: Coca Pavel, care avea o Dacie gri şi o vizitase la rându-i, de mai multe ori, însoţită de un prieten; Marcela Nasfis, care a declarat că a discutat telefonic cu victima, în seara respectivă, fără a observa nimic deosebit; Anău Nicolae, prezentator de programe artistice la Cluj, care a discutat telefonic cu victima în aceeaşi seară, spunându-i că vrea s-o viziteze, deoarece i-a procurat pudră „H. Rubinstein”. Mihaela Runceanu îi ceruse s-o caute a doua zi, la şcoală întrucât în acea seară avea o vizită.

Deoarece în prima fază a cercetărilor cele mai importante date se referau la acel Dan, văzut în locuinţa victimei în seara critică, s-au continuat investigaţiile în această direcţie, stabilindu-se că ar trăi în concubinaj cu o femeie care domicilia undeva pe şoseaua Olteniţei, şi că s-ar fi plâns unui prieten, Timotei Octavian, că are necazuri financiare, pe care însă le va rezolva curând. Tot acestui prieten i s-a confesat că a cunoscut-o pe Mihaela Runceanu.

Ca urmare a operativităţii şi competenţei cu care au fost efectuate investigaţiile în jurul vieţii victimei şi a legăturilor acesteia, în ziua de 2 noiembrie 1989 a fost descoperit autorul omorului în persoana lui Ştefănescu Daniel Cosmin, zis Dan, de 21 ani, mecanic de tractoare la Schela de foraj Chitila.

Din declaraţia dată de asasin a rezultat că, la sfârşitul lunii februarie 1989, cu prilejul unei petreceri, a cunoscut-o pe Ioana Barbu, cu care s-a împrietenit şi a întreţinut relaţii de concubinaj. În mai 1989 a determinat-o să renunţe la serviciu, promiţându-i găsirea unui loc de muncă mai convenabil. Câtva timp relaţiile au fost bune, dar apoi au apărut discuţii pe fondul unor greutăţi materiale, legate de întreţinerea concubinei şi a fiului acesteia, în vârstă de 7 ani. Din cauza discuţiilor financiare şi a geloziei, relaţiile dintre ei s-au degradat continuu, punându-se problema ruperii lor. În luna octombrie 1989, concubina l-a anunţat că trebuie să plătească suma de 5.800 lei care reprezenta valoarea ratelor restante la achitarea apartamentului. În aceste circumstanţe, Dan s-a gândit s-o ucidă pe Mihaela Runceanu, pe care o cunoscuse anterior prin intermediul unui prieten şi pe care o vizitase în mai multe rânduri (sub pretextul că îi procură casete video), prilej cu care observase că femeia dispunea de diverse bunuri de valoare.

Ca urmare, în seara zilei de 31 octombrie 1989, criminalul s-a deplasat la domiciliul tatălui său, căruia i-a cerut să-i împrumute o casetă video şi autoturismul. După obţinerea acestora, a sunat-o pe victimă la telefon şi s-a autoinvitat la vizionarea acesteia, a fost refuzat, dar revenind după câtva timp – în jurul orei 21 – şi spunându-i că este o casetă deosebită, Mihaela Runceanu a acceptat vizita.

În jurul orei 23, a sosit la domiciliul victimei Maria Sâmbeteanu, care locuia cu Mihaela. Din motive necunoscute lui, acestea s-au certat, Maria fiind somată să părăsească definitiv locuinţa. În jurul orei 24,15, după vizionarea casetei, victima i-a spus să plece, însă Dan a rugat-o să-l găzduiască în acea noapte, motivând că tatăl său l-a alungat de acasă. Femeia a acceptat, iar autorul a aşteptat ca ea să adoarmă. Când s-a convins de acest fapt, a stins lumina de pe hol, şi-a pus o pereche de mănuşi, a încuiat uşa şi a tăiat 1,50 m de cablu de la telefon. Când s-a apropiat de victimă, aceasta s-a trezit, moment în care a sugrumat-o. Observând că după un timp victima începuse să mişte, a strangulat-o cu firul telefonic. În continuare, a căutat prin casă şi a furat următoarele: un videocasetofon „Panasonic”, un televizor „Telecolor”, un magnetofon stereo marca „Rostov”, un pick-up „Unitra” cu două boxe, şase casete video, mai multe benzi magnetice, bijuterii, obiecte de podoabă şi produse cosmetice, ţigări, un aparat telefonic modern (de perete). A transportat aceste bunuri şi valori, în mai multe rânduri, la maşina ce se afla parcată în spatele blocului. În final, a luat o canistră de benzină ce se afla pe balcon, a turnat o parte pe pat şi pe covor, iar restul a transportat-o la maşina tatălui său. După ce a dat foc locuinţei, a încuiat uşa de la intrare cu cheile găsite în hol. Pe drum către concubină, unde a ajuns în jurul orei 3,15, a aruncat cheile.

Concubina, căreia i-a povestit ce făcuse, l-a ajutat la transportul bunurilor în locuinţă şi şi-a ales o serie de obiecte de uz feminin, restul lucrurilor urmând să fie valorificate. În ziua următoare, autorul s-a deplasat la locul său de muncă, unde a vândut pe datorie colegilor de serviciu mai multe bunuri. La plecare, s-a întâlnit cu  prietenul său, Neacşu Florin-Octavian, şi au stabilit să se deplaseze împreună până la domiciliul concubinei pentru a cumpăra cu 70.000 lei videocasetofonul şi televizorul color, motivându-i că le are de la un prieten care urmează să emigreze. În final, acesta a refuzat oferta.

În după-amiaza aceleiaşi zile, autorul i-a propus concubinei sale să nu mai ţină bunurile la domiciliu, scop în care s-au deplasat în apropiere, la familia Lefter Dorel. Acesta, însă, nu şi-a dat acordul, motivând că nu cunoaşte provenienţa obiectelor.

În seara zilei următoare, pe când se întorcea de la domiciliul concubinei, ucigaşul a fost arestat, iar la percheziţie s-au găsit majoritatea bunurilor şi valorilor furate, cu excepţia celor vândute colegilor de serviciu, care au fost recuperate integral de la ei.

Cercetările efectuate de procuratură au stabilit, cu probe indubitabile, că omorul a fost comis în scop de jaf şi premeditat, criminalul incendiind locuinţa victimei pentru a distruge urmele.

La primele cercetări, concubina a fost nesinceră, dar apoi a revenit şi a declarat adevărul. Împotriva ei s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, faptă care însă a fost amnistiată prin Decretul-Lege de amnistie şi graţiere din 4 ianuarie 1990.

Mărgineni, 12 ianuarie 1999

Eram convins că penitenciarul se află undeva, la marginea unei păduri, izolat de localitate, împrejmuit cu ziduri de doi metri, cu sârmă ghimpată pe deasupra. Când ţi se spune că este un loc de detenţie de maximă securitate şi că aici cei mai mulţi sunt cu pedepse mari îţi imaginezi numai gratii, lanţuri, beton, oameni în uniformă şi ici-colo câte o fereastră şi un petec de cer. Pe cei „cazaţi” aici şi în mod deosebit pe cei închişi pentru omor îi vedem ca pe nişte brute, lipsiţi de orice sentimente umane şi greu de strunit. Mă aşteptam ca Ştefănescu Daniel să fie un tip de doi metri, cu impresionante forme musculare, o privire rece şi pătrunzătoare, care îţi inspiră teamă. Celebritatea victimei sale l-a făcut şi aici în penitenciar un tip căutat de presă. L-am găsit la locul de muncă. La penitenciarul Mărgineni aproape jumătate din deţinuţi îşi „omoară” timpul muncind pentru fabrica de mobilă, făcând chiar produse care se exportă.

Ştefănescu Daniel este un fel de şef al unui atelier de tâmplărie. Căutam cu privirea un tip dur, cu mustaţă şi ţigara în colţul gurii, care să strige la ceilalţi să muncească. Când domnul colonel Brânzan, care ne însoţea, ne-a spus acesta este Ştefănescu, am coborât în realitatea de la Mărgineni. Un tip la 30 de ani, îmbrăcat într-o pufoaică albastră, un pulover descheiat la gât şi cămaşă groasă, cu faţa mai degrabă a unui tânăr trecut puţin de adolescenţă, cu o privire timidă şi vădit incomodată de prezenţa noastră, stânjenit de postura în care se afla.

Aproape că nu-ţi vine să crezi că el este cel pe care îl căutam. Discuţia a demarat mai greu... „Sunt aici din ’93. Am aproape zece ani de detenţie. Cum mi se pare? Ca după zece ani petrecuţi în puşcărie. E greu. E foarte greu. Ţin legătura cu familia. Mă vizitează o dată pe lună. Am auzit că s-au schimbat multe pe afară. Eu n-am apucat să beneficiez de libertăţile create. Sunt atâtea posibilităţi să faci ceva în viaţă. Aici intri într-un ritm şi trece timpul. Greu... Asta e, am făcut ce-am făcut şi trebuie să trag ponoasele, să-mi fac pedeapsa. Am remuşcări. Sunt inevitabile. Afară sunt sigur că sunt amărâţi care n-au nici condiţiile de aici, dar e foarte greu să nu fii liber. Simţi lipsa libertăţii. Acum când sunt atâtea libertăţi lumea nu ştie şi nu vrea să profite de ele. E mult până în 2006. Timpul trece, dar lasă urme. Întotdeauna trecutul va fi o pată neagră. Nu mă voi putea compara cu cei care n-au făcut ce am făcut eu. Cum mă va privi societatea? Cine a trecut pe aici (n.r. – penitenciar) este privit altfel. E normal. Până să fac nenorocirea am fost un copil cuminte. Nu m-a văzut nimeni beat, înjurând, făcând scandal sau alte fapte care nu cadrează cu morala. Au fost persoane, chiar prieteni de familie care mi-au întors spatele fără să se întrebe de ce am făcut ce am făcut. Cei care nu mă cunosc spun: ăsta-i un puşcăriaş. A fost un moment de care rămân marcat toată viaţa. E o mare pată în sufletul meu. În afara familiei toţi îmi sunt ostili. Înţeleg, este ceva normal pentru ce am făcut eu. Nu-mi face plăcere să discut despre faptă. Să nu credeţi ca alţii că sunt nebun. Ce am făcut eu n-a fost premeditat, a fost un impuls de moment, legat mai mult de conjunctură. Acum, dacă aş ave norocul să mă liberez, cred că m-aş uita în jur să nu i să pară cuiva că greşesc. Mă voi libera la aproape 40 de ani. De întemeiat o familie, nu mai e loc. Cine şi-ar da fata să se căsătorească... Să zicem că voi găsi o fată, dar tot va spune cineva odată «tu ai făcut...» şi atunci eşti terminat. Dacă mâine aş ieşi, de aici, în primul rând mi-aş ajuta părinţii, pentru că au făcut enorm pentru mine, iar eu numai necazuri le-am pricinuit în ultimii zece ani. Credeţi că o să mai pot să-mi bucur părinţii? Când? Mă rog la Dumnezeu măcar o zi să le pot spune «faceţi ce vreţi că am eu grijă de voi». E greu să dau eu sfaturi tinerilor, dar le spun să preţuiască ce au: libertatea. Nimic nu-i mai de preţ ca libertatea. E mare lucru să fii liber. Mi-aş dori foarte mult să mă pot reintegra în societate, să mi se dea o şansă, să am posibilitatea să-mi refac un drum în viaţă, să demonstrez că totul a fost o întâmplare. Aş dormi sub un pod şi aş mânca o foaie de ceapă, dar să fiu liber. Cine nu este în situaţia asta nu poate să înţeleagă ce înseamnă libertatea. Din dosar reiese că sunt un bau-bau, poate că nu sunt chiar aşa. N-am spus că nu sunt vinovat de ce am făcut, dar nici chiar aşa. După un an de penitenciar, în instanţă mi s-a spus: «... nu pot să te cred, tu eşti un bandit, ai făcut un an de puşcărie». Când o instanţă îţi spune aşa... Crima este cea mai gravă faptă. Este oribilă. Cum este prezentată în dosar are o motivaţie, cum a fost în realitate are altă motivaţie. A fost un moment de prostie, de întunecare a judecăţii şi sunt vinovat de ce am făcut. Fapta este urâtă, dar a fost şi mai urât prezentată. Este un of pentru părinţii mei. Îi doare. Când am venit aici vorbeam fluent engleza, acum sunt bâtă. Am absolvit liceul I.L. Caragiale, din Bucureşti, în 1986. Oricât de echilibrat psihic aş fi, am intrat din ’89 până 2006, credeţi că mai ies întreg la minte? Dacă mi s-ar oferi o şansă, să mă liberez, m-aş prezenta de trei ori pe zi la poliţie, dar aş mai face ceva cu viaţa mea. După cinci ani, treci de perioada de remuşcări şi te îndobitoceşti. Conştientizezi fapta, pe urmă devine apăsătoare. Îmi doresc foarte mult să mi se mai dea o şansă la viaţă, să pot dovedi că totul a fost o întâmplare, un moment întunecat”.

În loc de epilog

Şi nouă ne este greu să dăm sfaturi, să oferim sugestii sau să vă spunem cum ar fi bine în cazul de faţă. Cert este că faptul prezentat este real, că o fiinţă a dispărut de pe faţa pământului, iar alta îşi chinuie zilele într-un penitenciar să-şi ispăşească pedeapsa. Care a fost mobilul faptei l-am aflat din dosar. Dacă trebuie sau nu să i se acorde circumstanţe atenuante făptaşului, să i se dea o şansă de a-şi reface un drum în viaţă, acum, la unsprezece ani de la evenimentul cu pricina, ne este greu să ne pronunţăm, în orice caz cei care au căderea s-o facă ţin cont de faptul că unui om i s-a luat viaţa, nu de către Dumnezeu, ci de un semen de-al său, fără nici un drept, fără să i se mai acorde şansa de a trăi măcar o clipă. Soarta e soartă, nedreaptă cu unii, greu de suportat de alţii. Să lăsăm timpul să-şi pună amprenta şi oamenii să-şi păstreze vieţile lor.