Un han atemporal într-o ţară fabuloasă

Cel care l-a descoperit pe Mihail Sa­do­veanu a fost Nicolae Iorga. A intuit inca din anul 1904, in tanarul scrii­tor de atunci, talentul, romantismul, vo­catia de a valorifica trecutul si de ace­ea, l-a si incurajat pe masura. Pres­­ti­giosul istoric a publicat intre altele, ample analize ale prozei romanesti, iar pe Sadoveanu l-a definit liric: 'din trecut il cheama umbre si el le ur­mea­za. Sant umbre care plang vechi dureri, umbre deznadajduite ce nu se pot odihni, sant umbre blande care par ca n-au trait niciodata; dar acelea care stapanesc mai mult sufletul scri­i­torului sant umbre in zale ruginite, umbrele patate de sange, um­brele care au facut fapte cand erau in­tre oameni, care au petrecut, au ba­ut, au iubit, au luptat, au cucerit si au razbunat.'

Sadoveanu scrie poetic, povestile sale au insusiri de basm si de legenda. Are puterea fantastica de a vedea spi­ritul locurilor, sufletul pietrelor si al mun­tilor, duhul bisericilor. 'Tara de din­colo de negura' se deschide cu un album de ilustrate. Fragmente din na­tura fabuloasa a acestei tari, ima­gini fotografice in care privelistile vorbesc, descopera cititorului o tara mi­ra­culoasa, despre care autorul spu­ne ca are frumuseti asemeni celor mai laudate de aiurea. 'Cel care vede Delta intelege singuratatea Africii. Cel care suie in Calimani ori pe Re­te­zat, ori pe Ceahlau a trecut in zona fa­ra de prihana a acestei lumi.' Peregrin pasionat prin paduri, lunci, sate, coline sau prin baltile Dunarii, au­to­rul este impregnat de forta na­tu­rii pe care o evoca infiorat de tot si de toate. Campia, raul, muntele, vara, iar­na co­mpun un cantec din care nu lip­seste dragostea. Marea victorie a fi­rescului, a vietii, a ritmului pasarilor migratoare, a obiceiurilor este vizuali­za­ta memorabil: 'oameni in costume pi­toresti razand clipei ce trece.' Natura este pictata cu senzatii, trairi si emotii, totul este un tribut de pietate Celui ce elibereaza necontenit minu­ni­le, 'de la margaritarul din scoica oceanului, pana la zambetul delicat al unei fete din Bucovina.'

Mihail Sadoveanu cauta si des­co­pe­ra, se enutuziasmeaza si, prin ex­pre­sivitatea scriiturii sale, livreaza cititorului senzatii puternice. Garabet Ibraileanu a vorbit despre 'natura sadovenizata', explicand astfel contopirea intre obiectivitatea imaginii si subiectivitatea sentimentului. Sa­do­vea­nu observa si scrie intr-un limbaj de o frumusete rascolitoare despre munti 'in care au impietrit indrazneli de gandire singuratice.'

Personajele din carte, vanatori si pescari au in fiinta lor o pornire ancestrala a instinctului care ii poarta prin hatisurile misterioase ale naturii. 'Cat de departe, din trecut, vin por­ni­rile care dorm in noi si se desteapta in anume imprejurari cu nebanuita pu­tere, poate oricine sa mar­tu­ri­seas­ca, aducandu-si aminte de primele im­pulsiuni vanatoresti. (...) Ochii trebuiau sa vada, nervii trebuiau sa tre­mu­re; erau ochii si nervii stramosului vanator.'

In volumul 'Hanu Ancutei', aparut in 1928, personajul principal este insasi povestea. Clientii obisnuiti ai unui han, plasat candva in a doua jumatate a secolului XIX, spun anecdote, isi amintesc intamplari traite, pe care le evoca degustand vin bun din carafe pantecoase. Tabloul sonor, in miscare degaja o stare de bine, de confort, buna dispozitie si bunastare. Pare a fi o randuiala, un fel de initiere la care maestru de ceremonii este un anume Ionita, boem spumos al unei lumi atemporale. Ancuta aduce ulcele cu vin, inainte ca povestitorul sa inceapa istorisirea. Mos Leonte Zodierul explica: 'Noi, aici, de cand tin eu minte, inca de pe vremea Ancutei celei de demult, am luat obicei sa intemeiem sfaturi si sa ne indeletnicim cu vin din tara de Jos. Gustand bautura buna, ascultam intamplari care au fost. Socot eu, cinstite comise Ionita, ca nu se mai gaseste alt han ca acesta cat ai umbla drumurile pamantului. Are ziduri ca de cetate, - asa zabrele, asa pivnita, asa vin - in alt loc nu se poate.'

'Hanu Ancutei' este un loc sigur si linistitor. Trepidatia, miscarea, emotia, actiunea se raspandesc din povestile interpretate de actorii-spectatori. Povesti cu haiduci, aventuri, povesti de dragoste, povesti petrecute in han sunt spuse cu voluptate si cu ulcica in mana. Hanul este si un spatiu al ceremonialului, al statului dimpreuna la masa, iar consumul de vin, dupa cum se stie, in consecintele sale fericite, dezinhiba si stimuleaza placerea confesiunii si a comunicarii. Desi sunt doar parteneri ocazionali de discutii, clientii hanului se asculta unii pe ceilalti. Sunt in verva, sunt joviali, se vorbeste mult si cu patima, sunt uniti vremelnic, adapostiti sub acelasi acoperis, indiferent de varsta, de stare materiala sau de rang. La han, oamenii sunt egali, sunt prieteni, este intrucatva un spatiu idilic, pro­pice pentru comuniune spirituala si solidaritate. Hanul isi deschide ziua portile catre calatori si drumurile acestora, pentru a le inchide noaptea, ada­postind destine si povesti de­ve­nind o lume in sine, inchisa, compac­ta, omogena si suficienta siesi. Hanul sadovenian este un microcosmos, o lume care are tot ce ii trebuie pentru a fi fericita.

«Hanu Ancutei» este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare', scrie George Calinescu in 'Istoria...' sa.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara

'Hanu Ancutei' este o emblema nationala, este o lume aflata dincolo de dincolo, dar undeva in Moldova noastra si bineinteles, in tara aceea despre care despre care Sadoveanu spune ca are frumuseti asemeni celor mai laudate locuri de aiurea.