Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Undeva, în marginea Buhuşiului (oraş moldav prăfuit şi învăluit în uitare), există un sat în care, în copilărie, am mers cu şcoala să-i întâlnim pe feciorii care porniseră la răscoală în 1907 – feciorii erau moşnegi spre suta de ani, atunci când i-am întâlnit, purtau iţari albi, haine din postav bătrân şi decoraţii din două războaie mondiale pe piept. Multă vreme, pentru mine Valea lui Ion a fost sinonimă cu Ionii aceia sprijiniţi în toiag şi cu priviri scrutătoare. Erau urmaşii demni ai primului Ion aşezat pe vale şi parcă mâinile lui, ale celui dintâi, primiseră tremurând buchetul de ghiocei pe care li-l întinsesem atunci.
După vreo douăzeci de ani, aveam să-mi intersectez drumul cu alţi Ioni de pe vale. Profesorul universitar Ion Rotaru, căruia-i datorăm o extinsă „istorie a literaturii române”, îmi povestea într-un interviu că maica lui din Valea lui Ion nu ştia nici să se iscălească. Profesorul, care a întemeiat la New Delhi „Catedra Mihai Eminescu”, este, probabil, exemplul cel mai apăsat al omului care-şi depăşeşte înaintaşii şi condiţia: o mamă analfabetă, un fiu istoric al literaturii…
Şi tot el îmi spunea că acolo, pe vale, Dumnezeu semănase o dată seminţele poeziei. Că e o uliţă în sat pe care se nasc, din vreme în vreme, poeţi. Poeţi pe care-i botează părinţii şi destinul cu acelaşi nume binecuvântat din veac: Ion. Ion Tudor Iovian, Ion Fercu şi Ion din Vale. Trei poeţi, toţi colegi de cancelarie, astăzi, la o şcoală din Buhuşi.
Dintre toţi Ionii de pe Valea lui Ion, o să vă vorbesc azi doar despre unul. Ion Tudor Iovian. Voce originală a generaţiei sale – optzeciştii sunt cotaţi, în genere, drept una dintre cele mai puternice şi mai bine conturate generaţii literare de pe la noi –, Ion Tudor Iovian duce cu sine zestrea bacoviană (de care nici un poet din împrejurimile Bacăului nu se poate dezice cu totul). Reminiscenţele argheziene şi baudelairiene care fac din el un „enfant maudit” al unui grup de poeţi în care nu vrea cu tot dinadinsul să se integreze. El caută, în tot ceea ce scrie, să redeseneze conturul propriului destin, chiar dacă uneori, în faţa Poeziei, el se identifică personajului kafkian care aşteaptă dinaintea uşii ceasul procesului. Ne şi sugerează asta într-una dintre ultimele lui cărţi de poezie – „Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie sau Mica vicioasă poezia”, volum apărut în pragul noului mileniu, după ce mai văzuseră lumina tiparului „Presiunea luminii” şi „După-amiază cu scaun gol”. A urmat o culegere de „Pagini alese” – ajuns la o răspântie poetul a simţit, poate, nevoia unor recapitulări –, şi, mai încoace, un nou volum pentru care a fost premiat de Uniunea Scriitorilor: „Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez”.
Am văzut întotdeauna în Ion Tudor Iovian un personaj drapat în bucurii încrâncenate şi în dureri lirice. Remarcabil, subtil, kafkian – asta am mai spus-o – el răscoleşte cu ascuţitul vârf al peniţei propriile-i măruntaie (şi măruntaiele veacului) ca să scoată la iveală… frumuseţea dramelor lăuntrice.
El e dintre aceia care ecorşează poezia, convins fiind că atunci când îi vom vedea, ca la ora de anatomie, fiecare muşchi, fiecare fibră, fiecare os, vom răcni şi noi din rărunchi „Ecce homo”! „mâini-căngi se strecoară hoţeşte/ (…)/ dintre măruntaiele acestui poem/ către gâtul tău/ cititorule mon amour mon ennemi mon semblable/ gata să te înhaţe şi să te bage în malaxorul poeziei postmoderne”, scrie Ion Tudor Iovian, gata să te tragă după el în „bolgia asta cu litere-n fierbere cu litere de carne/ cu litere de foc”. Şi te avertizează, senin: „nu vei scăpa cu atâta nu/ (…) / inima ta/ inima mea/ trebuie măturate de atâtea confeti de doi bani din scrisorile lăcrămoase/ de muzica bocancilor/ de sudoare şi fum”.
Perfect conştient, cum o spune într-un vers, că „demult şi-a pierdut inocenţa”, Ion Tudor Iovian l-a făcut pe istoricul literar Ion Rotaru să-l asocieze poeziei de o frumuseţe bolnăvicioasă a lui Baudelaire, scriind despre poetul de care-l lega locul binecuvântat al naşterii în Valea lui Ion, Valea cu Poeţi: „E scandalos, am zice, câtă greaţă naturalist-metafizică pune acest poet în scrisul său purces din Baudelaire şi Bacovia, trecând dincoace de expresionism, în tabăra furioşilor lehămesiţi, fără motiv aparent, de tot şi de toate ale lumii acesteia, lăsată de izbelişte, uitată de Dumnezeu”. Dar, simt nevoia să completez, neocolită de geniu!
Citește pe Antena3.ro
