Vasile Alecsandri, un călător cu vocaţie

Vasile Alecsandri a fost puternic im­pli­cat in istoria timpului sau, un pa­soptist roman de prim rang si in ace­lasi timp un spirit european autentic. A calatorit foarte mult, a iubit foarte mult si, gratie talentului sau, a transpus impresiile, memoriile, jur­na­lele sale in literatura. Alaturi de po­e­zie si teatru, opera sa insereaza proza me­mo­ri­a­listica, promovand, prin­tre novatori, autobiografia literara.

"Alecsandri cultiva o boema confortabila, de om bogat, fara obligatii, ducand o existenta tacticoasa, presarata cu blande dureri si iubiri nedramatice." Scrie George Calinescu in "Istoria..." sa. E drept ca "Bardul de la Mircesti" si-a permis o viata plina de voluptati ale cunoasterii, fiind din neam de boieri, lipsit de griji materiale, dar orientandu-si desti­nul catre cauze demne de rangul sau. Cu cata forta si sinceritate a iubit femeile care i-au marcat existenta a putut ma­su­ra doar el insusi, cert este ca o parte dintre povestile sale de dragoste au rezistat timpului, adapostite in scris.

A cunoscut-o pe sora poetului Cos­tache Negri, Elena, de care a fost in­dragostit si careia i-a dedicat poezii ro­man­tice, sfasietoare, paroxistice. Elena Negri era bolnava de tuberculoza si a murit in 1847, pe un v­a­por cu destinatia Cons­tan­tinopole. Era in­so­tita de Vasile Alecsandri, Cos­ta­che Negri si Mihail Kogalniceanu. "Tu care esti pierduta in neagra ve­ci­nicie,/ Stea dulce si iubita a su­fle­tului meu/ Si care-odi­ni­oara, luceai atat de vie/ Pe cand eram in lume, tu singura si eu!" sunt versuri scrise de Alecsandri in amintirea Elenei. Acest poem, inti­tulat "Steluta", a devenit o romanta foarte cunoscuta in acele tim­puri. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a cristalizat in proza confesiva, intitulata "Jurnal de calatorie in Italia". In vara anului in care s-a stins Ele­na Negri, Vasile Alecsandri a fost pen­tru recuparare la bai, in statiunea care i-a inspirat nuvela "Balta Alba".

Naratorul din povestire este un ca­lator francez, atras pe pamanturi va­lahe de faima locului in care venea si o parte din lumea buna a Europei, pentru a se trata cu un namol mira­culos. Plecat din Paris, protagonistul nu avea nici o reprezentare despre ti­nu­tul pe care avea sa il descopere, incredintat fiind ca "de la granita nemtasca si pana in Marea Neagra se intindea numai Turcia Evropei". Isi ima­ginase, de asemenea, ca balta care "steclea ca o tabla de argint la razele lu­nii" avea sa fie un fel de Marienbad sau Baden, statiuni balneoclimaterice faimoase ale timpului. Dupa ce se trezeste inconjurat de vreo douazeci de caini dornici sa afle cum e carnea de frantuz, drumetul se in­trea­ba temator daca nu cumva in mis­te­ri­oasa Valahie va intalni "salbatici si feare rapitoare". In loc de diligenta este transpor­tat cu o ca­ru­ta plina de paie si, in loc de hotel, este gazduit intr-un bordei, in care pa­tul nu avea asternut.

Ceea ce il iz­beste iremedia­bil este alaturarea acestei privelisti cu "o multime de caleste evropenesti, toalete evropenesti, ba­loane de Viena, palarii de Franta cu slice orientale". La finalul experientei fantasmagorice, francezul nu stia daca Valahia este o parte a lumii civi­li­za­te sau un tinut salbatic. Alecsandri descopera pas cu pas propria tara, cu uimire perplexa, ca pe un teritoriu in­departat si strain.

Despre "Dridri" aflam de la in­ce­put ca "toti cei care au cunoscut-o re­g­reta in per­soa­na sa o artista de ta­lent si un model perfect de eleganta si de istetime pariziana". Autorul o cu­­noscuse pe Dridri, pe numele ei ade­varat Marie Angelique Cha­ta­i­g­nez, o fiinta fermecatoare, exuberan­ta, admirata si aplaudata la sce­na des­chisa. Intre cei doi s-a nas­cut si s-a consumat o legatura romantica, iar dis­paritia din viata a actritei a de­clansat in Alecsandri un cu­tre­mur su­fletesc, o revolta surda cristali­za­ta intr-un fragment de roman, cu ac­cente autobiografice. Eminescu in­susi aminteste in "Epigonii" ca ve­se­lul Alecsandri "Acum rade printre la­crimi, cand o canta pe Dridri".

"Voiajorul Alecsandri e croit din alta stofa decat cea dunareana. E cel mai putin autohton dintre calatorii pasoptisti, nu are ambitii pedagogi­ce si nici nu calatoreste cu patria departata in suflet.(...) Calatorul inascut Alecsandri ramane tot un calator si in propria sa tara", scrie Mihai Zamfir in "Panorama alternativa a literaturii romane". Alecsandri ere vocatia calatorului, a celui care descopera, inre­gistreaza imagini si senzatii cu acuitate si le transforma in text literar din preaplin si generozitate. A ajuns in teri­to­rii indepartate si exotice, iar "Calatoria in Africa" este o pictura in cuvinte, deghizata in scrisoare catre fratele sau din Paris.

Citește pe Antena3.ro

Zeci de gardieni din Squid Game, văzuți pe străzile din București. Imaginile au devenit virale pe internet

Acestuia ii scrie ca "exista un Dumne­zeu priitor pentru ca­la­tori". In Africa se ho­ta­raste sa nu lase voiajul sau fara folos pentru semeni, neimpartasit: "Ma ocup de coordo­narea unui mic vocabular romano-marocan. Acest rod stiintific al vo­iajului meu pe tar­mu­ri­le septentrionale din Africa il dedic compatriotilor mei, avand deplina con­vin­gere ca ei nu-si vor bate capul cu dansul. Isi dorea sa propuna unor specialisti, lingvisti, etimologi studiul unor cuvinte pentru a demonstra ca arabii marocani se trag din stramosii nostri romani. De exemplu, "sarut" se spune "mbuz", ceea ce il determina pe Alecsandri sa constate ca arabii saruta mult mai etimologic decat romanii.

Volumul de fata inchide intre co­perte sapte proze memorialistice, proze confesive care arata, intre altele, ce inseamna sa calatoresti cu folos, cu toate simturile in alerta, cu certitudinea ca esti ales sa te deschizi intru cunoastere. Lectura intareste proverbul oriental care spune ca "inteleptul poate cunoaste lumea din camera sa".