Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În deschiderea „lecției” montate de distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Ciufut este un cuvânt întâlnit adeseori în limbajul cotidian. Cu referire la o persoană avară, zgârcită, nesociabilă, cu toane (prost dispusă). Împrumutat din limba turcă (çıfıt/çıfut) nu doar de români, ci și de slavii sud-dunăreni - în perioada stăpânirii otomane. La origine, cuvânt persan - cuhūd/cihūd - ce traducea termenul evreu (yəhūd) în această limbă. Transformarea y în c (gi) este una tipică în limba persană.”
(Om) încăpățânat, fățarnic, zgârcit
Mai departe, pe firul explicațiilor: „Cea mai veche menționare a termenului dat într-o limbă turcică apare în textul: Dage giuhutlar ani tutular dage bageladilar (iar evreii l-au prins și l-au legat) [Codex Cumanicus, 1303], Meninski Thesaurus [1680] reținând formele: cühūd: vulgar: çufut - pro yehūdī. Judaeus. În timp, turca va renunța la numirea evreilor prin termenul persan în favoarea lui yahudi, acesta păstrând doar înțelesul de (om) încăpățânat, fățarnic, zgârcit și rău. Așa cum este cunoscut astăzi la noi și în Balcani - cu excepția limbii albaneze, care păstrează pentru evreu, din turca otomană, forma çifut (plural: çifutët; dialectal: çëfut, çfut).”
Beuca, misterul numelui unui sat „moromețian”
O altă provocare, de data aceasta evidențiem sensurile unei denumiri de localitate: Beuca. „Este un sat teleormănean din zona Moromeților. Despre originea numelui așezării, în vremea de pe urmă (nu doar pe paginile de prezentare de pe internet), se scriu nu puține enormități - acesta s-ar trage de la ultimul rege al sarmaților, de pildă, după ce legendele școlărești de pe la 1920 acreditau ideea că sătenii și călătorii, la o cârciumă locală, nu s-ar fi mulțumit cu una mică, bând cu ocaua (bea oca).”. O aiureală, nu? Gheorghiță Ciocioi a plusat: „Termenul beucă (cu înțelesul de prăpastie, groapă) nu este folosit în această parte de țară nici el (altfel, câmpie și mici văi, la fel de prezente în toate localitățile din împrejurimile așezării) - ceea ce ar fi putut conduce la gândul unei numiri locale.”
Îndeletniciri otomane, nume românești
Atunci? „Mai mult, cătunele care s-au unit și au format așezarea sunt anterioare datei de atestare a acesteia (Smeurani, Chilieni, Cârja, Biolari). Practic, un sat cu numele de Beuca nu a existat până spre 1740. Astfel că a-l socoti întemeiat de ultimul rege sarmat, ori în vremea lui Burebista... De unde atunci numele?
Asemenea celui al unor așezări vecine (Zâmbreasca, Răteasca etc.) acesta a fost dat de numele unei moșii. După despădurirea târzie a locurilor - deținută de un bei (dregător al unui oraș mic din Imperiul Otoman, un mare proprietar de terenuri agricole, ori chiar conducătorul raialei Turnu). Altfel, numele de Beiu e/ a fost purtat de mai multe sate din Teleorman și Vlașca. Alți funcționari turci vor lăsa și ei numele îndeletnicirii lor unor sate și moșii - precum Naipu ori Viziru.”
Amprenta boierului Barbu Merișanu
O adăugire: „În satul vecin cu Beuca, Zâmbreasca, vreme îndelungată, de altfel, moșia a avut proprietari turci (până spre 1800) din Nicopole. Aceștia aducând aici lucrători de peste Dunăre (ca de pildă neamul Osmăneștilor de astăzi). Moșia be(i)ului a fost numită Beuca (în slava sud-dunăreană beiovka/beovka e numele proprietății unui bei, a unui mare latifundiar, numit adeseori Beiko). Unirea celor câteva cătune menționate anterior, după ce moșia beiului turc pe care lucrau sătenii va deveni, la jumătatea veacului al XVIII-lea, proprietatea boierului cu pretenții la tron Barbu Merișanu (ce își are mormântul de peste 250 de ani în vechea biserică din satul vecin cu Beuca - Merișani) va face ca numele ei să ajungă nume de așezare.” Ultima tușă (aici): „Evident, astăzi mai nimeni nu mai știe în zonă de cătunele reunite în noua așezare - Beuca - cu nume de moșie.”
Nume cu înțeles uitat
Carcaliu – Barbă albă
„Este numele unei localități din județul Tulcea. Majoritar lipovenească. Pentru bărbile purtate de lipoveni, administrația otomană a numit așezarea Barbă albă (din numirea turcească kirkil - ce are acest înțeles). Supranume devenit și nume de familie. Rar printre români, răspândit însă printre bulgarii din Cadrilater (Karkaliov).”
Caracaș – Sprânceană neagră
„Nume turcesc. Ajuns la nord de Dunăre din Balcani. Purtat la noi mai ales de aromâni. Pe lângă turci, bulgarii și grecii (dar nu numai) îl folosesc și ei destul de des. Din supranume - pentru un neam - va ajunge să fie folosit - foarte târziu - ca nume de familie în Turcia - atunci când guvernul turc va impune prin lege adoptarea unui nume de familie (anii ‘30 ai secolului trecut). Mai toate supranumele, altfel, în Imperiul Otoman, țineau seama, mai ales, de îndeletniciri, însușiri, defecte, locul de baștină etc. Carcaș, în turcă: Sprânceană neagră (Kara - neagră; Kaș - sprânceană). Cum se pare că acest supranume avea destule nuanțe, greu de spus exact de unde se trăgea, pentru fiecare neam în parte, numirea.”
Ciuguzel, Țugulea – Frumoasa, Minunatul
„Sat ardelean, Ciuguzel-ul poartă un nume de origine turcă/ turcică (Çok güzel), având înțelesul de așezare nespus de frumoasă, cum rar s-ar putea întâlni altundeva - Frumoasa. A se vedea și Ciugud/ Ciuguz, nume al unui alt sat, cu aceeași origine turcică. Numele de alint din basmul românesc Țugulea (din Țugu) își trage rădăcinile din același cuvânt, în turcă, Çok güzel fiind, totodată, nume de erou, cu înțelesul de (om) minunat. Nume prezent și în Balcani, în variante apropiate de cele românești.”
Socor – Chior de un ochi
„Nume rar la noi. De origine turco-mongolă. Termen aflat în aproape toate limbile turcice (sokur, sokor, sohor etc.). Preluat și în armeană, bulgară, rusă etc. - ca supranume mai întâi. Devenit mai apoi nume de familie. Sokor/Sokur se tălmăcește prin orb/ chior de un ochi, o persoană care nu vede cu un ochi.”
Tapangea – Gheara-pistol
„Întâlnit și sub forma Tabangea. Supranume turcesc, devenit nume de familie în Balcani, dar și la noi. Tabanca (a se citi tabangea) = pistol. A evoluat din cuvântul taban (talpă, gheară, palmă) - nume de familie și el la nord și la sud de Dunăre. Din secolul al XVII-lea, odată cu inventarea revolverului, numele acestuia, în turcă, va fi tabanca. Prezența otomanilor în Balcani și desele contacte cu aceștia vor conduce la adoptarea acestui supranume.”
Ctitorii uitate ale Sfintei Teofana Basarab - la sud de Dunăre
În final, o istorioară cu miez, ce-ar trebui să dea de gândit responsabililor de la Ministerul Culturii (și nu numai): „Biserica Sfânta Parascheva din satul Gorni Lom (Vidin, Timocul bulgăresc, cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pictată în aceeași perioadă) a fost înălțată la cererea monahiei-împărătese Teofana (Teodora) Basarab, de către fiul acesteia, Ivan Strațimir, țar de Vidin. Zona este cunoscută ca Micul Athos de pe Lom, fiind girată duhovnicește pentru o vreme de către Sfântul Nicodim de la Tismana.”, a mai menționat Gheorghiță Ciocioi.
Ignoranță și nepăsare = ruine
„Aici au locuit șase monahi și un ieromonah, chemați de la Athos de către monahia Teofana, biserica fiind construită după planurile athoniților (pe două niveluri - suprateran și subteran). Zidurile din piatră au o grosime cuprinsă între 90 și 1,20 m, lungimea bisericii fiind de 12, 50 m, iar lățimea de 6 m. Multă vreme s-a presupus că aici ar fi fost înmormântată monahia-împărăteasă, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești.”, a detaliat etnologul. Cele din urmă aprecieri: „Starea bisericii de astăzi este una destul de rea. S-a păstrat un înscris în piatră, descoperit în urmă cu peste șase decenii, în care se vorbește despre athonții așezați în acest loc și înălțarea locașului. Din păcate, la noi nu s-a scris deloc pe tema dată.”
„Ciufut este un cuvânt întâlnit adeseori în limbajul cotidian. Cu referire la o persoană avară, zgârcită, nesociabilă, cu toane (prost dispusă).”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Termenul ciufut a fost împrumutat din limba turcă (çıfıt/çıfut) nu doar de români, ci și de slavii sud-dunăreni - în perioada stăpânirii otomane.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La origine, ciufut este un cuvânt persan - cuhūd/cihūd - ce traducea termenul evreu (yəhūd) în această limbă.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Numele de Beiu e/ a fost purtat de mai multe sate din Teleorman și Vlașca. Alți funcționari turci vor lăsa și ei numele îndeletnicirii lor unor sate și moșii - precum Naipu ori Viziru.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Numele de alint din basmul românesc Țugulea (din Țugu) își trage rădăcinile din același cuvânt, în turcă, Çok güzel fiind, totodată, nume de erou, cu înțelesul de (om) minunat.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
