Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citim prin ziare, uneori, despre un om care, aparent inexplicabil, a comis o crimă - iar cunoştinţele, vecinii, prietenii îl descriu ca pe un ins liniştit şi cumsecade, incapabil să omoare o muscă! Simplificând la maximum, cam despre asta e vorba în "Aurora", noul film al lui Cristi Puiu, selectat la acest Cannes, în secţiunea Un Certain Regard, şi apărut la cinci ani după "Moartea domnului Lăzărescu" (câştigător, în 2005, al aceleiaşi secţiuni).
Spre deosebire de "Moartea domnului Lăzărescu", al cărui succes internaţional, de public şi de critică, a fost unul fulminant, cred că destinul "Aurorei" va fi mai complicat, în măsura în care şi filmul însuşi e mai complicat, mai incomod, mai inconfortabil. Filmul durează trei ore (şi un minut) şi nu e uşor de urmărit; am văzut la proiecţia de presă şi oameni care au plecat din sală. De ce? Pentru că, îl citez pe cronicarul de la "The Hollywood Reporter": "Nu se întâmplă nimic, cale de aproape trei ore, înaintea unui final puternic.
Tinerii regizori români par angajaţi în aceste zile într-o competiţie foarte macho: cât timp poţi plictisi audienţa înainte de a-i elibera bunurile? Trebuie spus că bunurile sunt în final livrate, în partea cea mai bună a acestor filme - dar prin ce trebuie să trecem ca să ajungem acolo?". Parţial, e adevărat. Ai uneori, ca spectator, senzaţia că simţi greutatea timpului şi că faci un efort să urmăreşti personajul, privirile lui fixe, gesturile lui lente, mersul lui de colo colo, aparent fără rost.
Şi totuşi, paradoxul e că, după ce vezi "Aurora" (titlul nu e un nume, e momentul dimineţii, momentul cel mai depresiv al zilei, în care se recrutează cei mai mulţi sinucigaşi, zic statisticile), după ce vezi acest film "lung şi greoi", îţi dai seama că n-ai să-l uiţi niciodată. Ba, mai mult, ţi-ai dori să-l revezi! "Aurora" iradiază, ciudat, post festum, ceva straniu, obsedant, hipnotic, un "ceva" cu care cinematograful nu se întâlneşte în fiecare zi.
Filmul e ca un caleidoscop de momente, de fragmente de existenţă, înregistrate cu aceeaşi neutralitate documentaristă, de la o pată în tavan până la un om care omoară alţi oameni: patru în 24 de ore! E inginer metalurgist, îl cheamă Viorel, are un aer concentrat şi absent, ca şi când, mereu, se gândeşte la altceva, şi oscilează între lungi tăceri şi lungi enunţuri, pe cât de limpezi pe atât de alambicate. În final, toate fragmentele de caleidoscop converg într-o secvenţă formidabilă dintr-o secţie de poliţie, în care "criminalul" se predă şi explică pe cine şi de ce a omorât.
Regizorul spune, în caietul program, că "privirea, gesturile şi explicaţiile personajului sunt ipoteze de lucru. E apoi rolul privitorului să decidă, căci fiecare spectator e un investigator"... În ceea ce mă priveşte, am decis: cred că nu întâmplător în film sunt evocate două titluri de basme, "Scufiţa roşie" şi "Ridichea uriaşă"! "Aurora" poate fi văzut ca un basm pentru adulţi, în care Făt-Frumos e năruit interior şi, pe linia de graniţă dintre justiţie şi schizofrenie, alege să ucidă, ca o soluţie de reconsolidare sufletească.
Regizorul vede în personaj "un om banal", în plus jucat de el însuşi, mai exact ASUMAT de el însuşi ("personajul principal sunt eu"), iar filmul e făcut cu voluptatea unui cercetător, care studiază la microscop "faţa neagră pe care o descopăr zilnic la oameni. Oameni care n-au ucis niciodată"... De acord! Doar că, dacă ne-am omorî unii pe alţii de câte ori ne vine sau am avea motive s-o facem, atunci planeta ar rămâne repede goală! Mi se pare surprinzător că nici o clipă, în caietul program, în care autorul analizează pe toate părţile "lumea crimei", nu e adusă în discuţie şi zona bolii psihice, frontiera fragilă dintre "normalitate" şi psihopatie.
Or, "Aurora" e ca un genial studiu clinic de caz, pe marginea căruia, cu siguranţă, psihiatrii ar avea de discutat foarte mult. Criticul de film ar putea spune doar că, mai mult decât de Rohmer, pe care îl invocă regizorul, "Aurora" se apropie de Von Trier, de altfel singurul regizor de pe lumea asta pe care mi l-aş mai putea imagina jucănd personajul interpretat (inubliabil) de Cristi Puiu!
"Aurora" şi "Moartea domnului Lăzărescu" oferă, împreună, ceea ce s-ar putea numi o "frescă a cotidianului", de o aiuritoare precizie, a României anilor 2000. Iar Cristi Puiu e un cineast cu totul special, căruia ar trebui să i se dea apă la moară (finanţare!) şi care ar trebui să fie somat să-şi facă "nebuniile" mai des - pentru că cinci ani, între două filme, e prea mult!
Citește pe Antena3.ro
