Festivalul de la Cannes, văzut de Eugenia Vodă. Mungiu, dincolo de Bine şi de Rău

Har Domnului, exista si destine coerente, in atit de zbuciumata si de imprevizibila lume a filmului romanesc ! Destinul lui Cristian Mungiu ni se prezinta, iata, de o coerenta exemplara : debut la Cannes, in Quinzaine, cu «Occident», apoi, peste cinci ani, Palme d’or pentru « 432 », apoi, peste alti cinci ani - tocmai cind, marturisesc, incepea sa-mi fie teama ca Mungiu a ramas blocat in capcana propriului succes ! -, o noua selectie in competitia Cannes-ului, cu « Dincolo de dealuri ». (Nu am cuprins, in aceasta insiruire, « Amintiri din epoca de aur », filmul compus din scurtmetraje, legat mai mult de destinul de producator al lui Mungiu decit de acela de regizor).

La conferinta de presa, Mungiu a spus, printre altele, ca noul lui film nu trebuie comparat cu cele dinainte, pentru ca a vrut sa faca « altceva ». Intr-adevar: avem de-a face cu un film surprinzator, cu un alt Mungiu ! Dar, indiferent daca regizorul respinge sau nu comparatia, ea nu poate fi ocolita: este noul film la inaltimea lui « 432 » sau nu A Lumea presei internationale a reactionat diferit : unii s-au declarat sedusi, altii dezamagiti (dar, vorba lui Mungiu, « nu facem filme ca sa avem unanimitate ! ») ; pina si la sfirsitul proiectiei de presa, din stinga salii au plecat huiduieli, iar din dreapta au rasunat aplauze ! Nu e neobisnuit, la Cannes, dar e un semnal ca filmul are sanse sa fie primit controversat, si acasa. Ca sa elimin orice suspense, privind acea comparatie care nu trebuie facuta, dar pe care toata lumea o face si o va face, reamintesc ca « 432 » era un film al carui mecanism functiona perfect, in genul « mica bijuterie » , si care iradia o anumita « forta viscerala ». Ceea ce nu se intimpla cu « Dincolo de dealuri ». Dar asistam la un paradox : daca noul film e, in acest sens, « mai putin », cineastul, in schimb, apare, vizibil si spectaculos, « mai mult » ! Mungiu a cistigat enorm, in acesti cinci ani, in anvergura privirii, daca se poate spune asa : partitura pe care o ataca acum (ca sa fac o comparatie cu muzica, daca tot nu are filmul muzica !), si pe care o dirijeaza ca un maestru, este una de mare dificultate, complexa si riscanta (in ordinea artei, dar nu numai).

Plecind de la o binecunoscuta stire de senzatie din Romania lui 2005 (moartea unei tinere, la Tanacu, intr-un ritual de exorcizare, « neortodox », rezolvat mai apoi la tribunal), Cristian Mungiu, inspirat de cele doua « romane non-fictionale » scrise pe marginea subiectului de Tatiana Niculescu Bran, a facut un film total neinteresat de aspectul documentar sau polemic al intregii povesti, un film care nu mizeaza deloc pe elementul senzational sau pitoresc, un film care nu acuza, nu critica, nu identifica vinovati si vinovatii. In « Dincolo de dealuri », ca in orice zona autentic tragica, fiecare personaj are dreptatea lui ; iar cineastul, eliberat de realitatea « faptului divers », si preocupat de un realism epurat si esentializat, se misca liber in spatiul fictiunii. Un spatiu al dezmostenitilor soartei, un spatiu al dragostei care poate apropia periculos de mult Binele de Rau, un spatiu al bunelor intentii care pot conduce spre iad, un spatiu al Indiferentei – vazute ca un pacat major, desi de negasit pe lista celor 464 de pacate omologate…

Spatiul fictiunii – un spatiu propriu . Scenografii Calin Papura si Mihaela Poenaru au conceput o mica manastire, aflata in santier, dincolo de care se vad, in zare, dealurile si muntii. Acolo si-a realizat Cristian Mungiu cea mai mare parte din film (in timp record, in ciuda iernii grele), cu o mare noblete a gestului artistic : o stilistica elaborata, o imagine (Oleg Mutu) imbinind inspirat modernitatea cu clasicitatea, un desavarsit simt al masurii, al echilibrului si al detaliului, o distributie fara repros. Povestea are tensiune, in epica ei romanesca, iar cele doua ore si jumatate « nu se simt ».

Povestea, asa cum o prezinta autorul insusi : « Alina revine din Germania ca sa o ia cu ea pe Voichita, singura persoana pe care a iubit-o si care a iubit-o vreodata. Dar Voichita l-a intilnit pe Dumnezeu, si in dragoste e greu sa-l ai pe Dumnezeu ca rival »… Cele doua fete, crescute la orfelinat, vorbesc acum limbi diferite , desi cu acelasi accent moldovenesc : calugarita (Cosmina Stratan, de fata careia se lipeste camera, semn ca acest debut se va transforma intr-o cariera ) vorbeste limba « de lemn » a unei proaspat initiate, care si-a gasit la manastire linistea, si casa pe care n-a avut-o niciodata ; cealalta fata (jucata de Cristina Flutur, cu un aer razvratit si fulgerari maladive) vorbeste in proza vietii, colorata cu violente de sorginte psihiatrica (acele boli care « nu te omoara, dar nici nu te lasa sa traiesti », cum explica doctorul din film, coplesitor de autentic, Costache Babii). Fiecare dintre fete vrea sa o salveze pe cealalta. Una vede salvarea in chilia manastirii. Cealalta vede salvarea intr-o cabina de vapor. Spre deosebire de investigatia jurnalistica, unde prim-planul era ocupat de « fata posedata », si care moare, legata de scindura exorcizarii, in fictiune personajul principal devine « cealalta », fata care supravietuieste. Dar cu ce pret… Intregul « grup de la manastire » e foarte bine pus in pagina de Mungiu, in frunte cu Maica Superioara jucata de Dana Tapalaga, mereu cu o lumina a blindetii stralucitoare, pe chip. O idee a lui Mungiu a fost sa nu caricaturizeze pe nimeni; pina si figura « exorcistului de la Tanacu » se incarca, in limitele date, de umanitate si de adevar, gratie lui Valeriu Andriuta (actor inca necunoscut la noi, provenit din Republica Moldova, ca si operatorul, Oleg Mutu).

E greu de spus de ce, intr-un anumit punct, calitatile acestui film atit de armonios par ca se intorc impotriva lui, si catharsis-ul nu se produce - ca si cind un exces de « stapinire a materialului » ar impiedica orice graunte de nebunie sa existe, desi ea, nebunia, exista din belsug…

Voi reveni, vorba unui personaj, din cu totul alt film, si miine e o zi!