Festivalul de la Cannes, văzut de Eugenia Vodă. Poluînd paradisul - Roşia Marină

Palmaresul oficial al Cannes-ului, anuntat duminica seara, va aparea in editia tiparita de miine. La ora cind scriu aceste rinduri, e simbata, cea mai lunga zi a festivalului, in care, de dimineata pina seara, in mai multe sali, se proiecteaza pe banda rulanta toate filmele din competitie. E si ziua in care ploua cu tot felul de premii, date de tot felul de jurii, de comitete si comitii, dar care nu intra in palmaresul oficial al festivalului, si nu se inmineaza pe scena, in seara de gala, ci intr-un cadru mult mai sportiv (in picioare) si mai neprotocolar (intr-un du-te vino). De pilda, cei citiva (cinci) critici din juriul Fipresci de anul asta au premiat filmul ucraineanului Serghei Loznitsa, « In ceata », un film de razboi (despre un om care nu suporta sa fie considerat, pe nedrept, un tradator, si care prefera moartea) ; un film onorabil, dar care mi s-a parut sec, previzibil, fara nicio doza de noutate.

Pe linga competitie, Cannes-ul mai are, se stie, o multime de sectiuni paralele si de proiectii speciale. Intr-o astfel de proiectie am vazut un film admirabil, de Fatih Akin, cunoscut regizor de origine turca, nascut la Hamburg, in 1973 (i-am vazut la Cannes, in 2007, « De cealalta parte », iar la Venetia, in 2009, « Soul Kitchen » - amindoua premiate). Filmul proiectat acum in afara competitiei nu e o fictiune, ci un documentar, intitulat « Poluind paradisul » . Paradisul e undeva in Turcia, intr-un sat de munte, pe malul Marii Negre: Camburnu (se pronunta «Ciamburnu»). Satul bunicilor lui Fatih Akin. Intr-o vizita in acel loc minunat, cu o clima blinda, cu portocali in floare, cu cimpii verzi de ceai, tinarul « neamt » afla ca guvernul preconizeaza sa faca cea mai mare si mai moderna statie de epurare a gunoaielor. Ceea ce, in ciuda tuturor protestelor localnicilor, s-a si intimplat. Cale de cinci ani, Fatih Akin a filmat evolutia lucrurilor. Iar cind i-a fost greu sa impace Hamburg-ul cu Turcia, a facut apel la fotograful satului, caruia i-a dat o camera de filmat si l-a instruit cum sa o foloseasca. Vedem interviuri cu primarul, cu oficialitati, cu femei cu basmale si broboade, cu tineri veniti in vacanta, de la studii, cu batrini care cultiva ceaiul de generatii, vedem anotimpurile derulindu-se, vedem, in craterul unei foste mine de cupru, care si-a incetat exploatarea, aparitia noii « investitii », si vedem cum, pe traseu, intervin tot felul de neprevazute, de neglijente, de lucruri nerespectate sau neluate in calcul, care transforma viata locuitorilor intr-un infern. Satul va fi invadat de « o duhoare irespirabila», apa va fi tot mai neagra, solul si plantele vor fi contaminate, in timp ce primarul se judeca cu guvernul, si viceversa, intr-un slalom kafkian printre flexibilitatile legilor, si in timp ce tot felul de insi, la costum si cravata, vin si asigura - mintind fara sa clipeasca, trasi parca la indigo - ca nu e nici un pericol si ca toate normele sunt respectate. In loc sa faca mirosul sa dispara, investitorii vaporizeaza in vazduh parfum ! Ceea ce face aerul si mai irespirabil. Parfumul le place doar corbilor, planind in stoluri largi deasupra gropii de gunoi, care poate digera mii si mii de tone, in afara de momentele cind, din motive de prea multa ploaie, groapa da pe dinafara. Membrana de izolatie se fisureaza accidental, otrava se scurge in apa freatica si, la recolta urmatoare, animalele refuza sa mai manince vreo frunza de ceai. Investitorul asigura ca nu s-a intimplat nimic grav, ca «planeta se regleaza singura», si ca, deocamdata, va construi un zid in jurul gropii, «ca sa se incadreze si mai bine in peisaj» (moment in care sala ride)… Filmul lui Fatih Akin a fost foarte bine inteles si primit la festival, pentru ca e vorba, in el, de o demagogie, de o retorica si de o gestica familiare, din pacate, marelui public, si pe care le poti intilni in atit de multe locuri de pe planeta asta!

Un star ca Jeremy Irons, intr-un documentar britanic de lungmetraj, proiectat tot la Cannes, a batut planeta, din Islanda pina in Indonezia, discutind - cu oameni de stiinta, cu politicieni, dar si cu « oameni obisnuiti », care si-au distrus sanatatea - tocmai despre poluarea indusa de felurite deseuri, si despre actiunea nefasta, inconstienta sau diabolica a unor oameni asupra frumusetii si curateniei unor locuri. De ce? Raspunsul ar putea fi gasit in titlul unui film coreean de la sfirsitul competitiei: «Betia banilor». Un film cu un umor negru, in familia unor multimiliardari coreeni, in care Banul miroase a Moarte. Poate are dreptate canadianul Cronenberg, in «Cosmopolis», alt film din competitie (o viziune asupra sfirsitului unei ere - era capitalismului), cind spune ca n-ar mai trebui sa existe, azi, nicio moneda forte, pentru ca ar fi momentul sa fie introdusa o moneda unica : soarecii morti.