Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Seria va debuta pe data de 3 martie, cu La caza / Vânătoarea (1965), film câștigător al Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin din acel an. În ciuda unor probleme majore cu cenzura care domina Spania acelei vremi, filmul reușește să prezinte învingătorii și învinșii Războiului Civil spaniol într-o interesantă desconstruire a patriarhatului franchist care, chiar și astăzi, ne surprinde prin încărcătura imaginilor sale.
Proiectul va continua, pe 10 martie, cu Bodas de sangre / Nunta însângerată (1981), film cu care (alături de Carmen și El amor brujo) Carlos Saura începe o trilogie care va redefini tradiția dramatică a culturii spaniole. Propunerea cinematografică a lui Saura reunește și doi artiști remarcabili ai dansului spaniol: Antonio Gades și Cristina Hoyos.
Filmul programat pentru data de 17 martie este Goya en Burdeos / Goya la Bordeaux (1999), care reface biografia lui Francisco de Goya. Saura s-a folosit de rădăcinile interpretative ale lui Paco Rabal pentru a aborda ultimele vremuri ale pictorului, exilat și lipsit de auz, folosind opera acestuia pentru a ilustra propriul său mod de a înțelege trecutul unei țări sfâșiate de război și divizare politică
Ultimul film al seriei, difuzat pe 24 martie, este Iberia (2005), un documentar în care Saura continuă direcția sa predilectă, cea care se folosește de flamenco-ul contemporan pentru a contribui la cinematografia muzicală spaniolă, însoțit de artiști incontestabili precum dansatorii Sara Baras, Antonio Canales, José Antonio Ruiz, Aída Gómez și Patrick de Bana, muzicienii Manolo Sanlúcar, Gerardo Núñez și Jorge Pardo și cantautorii Enrique Morente și fiica sa Estrella.
Carlos Saura (1932-2023) a simțit încă de la o vârstă fragedă entuziasmul pentru artă care i-a caracterizat întreaga carieră. Îndrăgostit de muzică, de pictură și, mai ales, de fotografie – pasiune pe care nu a abandonat-o niciodată –, a părăsit studiile de inginerie industrială pentru a se înscrie la Institutul de Investigații și Experimente Cinematografice din Madrid, unde a absolvit ca regizor în 1957 cu filmul Tarde de domingo (Duminică după-amiază).
Un an mai târziu, documentarul său Cuenca (1958) a câștigat mențiunea specială a juriului la Festivalul de la San Sebastian și, la scurt timp după aceea, primul său lungmetraj, Los golfos (1960), apreciat la nivel internațional, culminând cu selecția sa în cadrul Festivalului de la Cannes. Acolo l-a întâlnit pe Luis Buñuel, cu care a legat o mare prietenie care a dus și la o serie de colaborări în filmele Llanto por un bandido (1964), în care mentorul Buñuel a făcut un rol secundar interesant.
Sub conducerea producătorului Elías Querejeta, cu care a lucrat mai bine de șaisprezece ani, a lansat La caza (1966), Peppermint Frappé (1967) – ambele câștigătoare ale Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin – și alte titluri, precum El jardín de las delicias (1970), Ana y los lobos (1973), La prima Angélica (1974), Cría cuervos (1976), Elisa, vida mía (1977), Mamá cumple 100 años (1979) și Deprisa, deprisa (1981), câștigător al Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin. Prin toate aceste filme, Saura a portretizat într-un sens oniric, abstract și foarte personal neajunsurile care au afectat Spania dictaturii lui Franco.
Citește pe Antena3.ro
În 1981 a început o altă mare direcție de creație a carierei sale, cea a cinematografiei muzicale, cu o trilogie formată din Bodas de sangre (1981), Carmen (1983) și El amor brujo (1986), bazate pe operele lui Federico García Lorca, Georges Bizet sau pe baletul lui Manuel de Falla.
În 1990, a avut loc lansarea filmului Ay, Carmela!, o adaptare a comediei dramatice de José Luis Sanchis Sinisterra, pentru care Saura a primit două premii Goya: pentru cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu adaptat, împreună cu Rafael Azcona. Filmul a obținut în total treisprezece premii Goya, inclusiv cel pentru cea mai bună actriță, care i-a revenit lui Carmen Maura.
De atunci, Saura a alternat filme muzicale cu rădăcini latine – Sevillanas (1992), Flamenco (1995), Tango (1998) și Salomé (2002) – cu titluri precum ¡Dispara! (1993), Taxi (1996), Pajarico (1997), Goya en Burdeos (1999) și El séptimo día (2004), precum și regia de operă și teatru.
La vârsta de 90 de ani, forța creatoare a lui Carlos Saura nu se stinsese încă. În 2022 a prezentat piesa Lorca enamorado (Lorca îndrăgostit), în care a reunit mai multe dintre pasiunile sale: muzica, fotografia, pictura, dansul și filmul; iar în 2023 a adăugat la opera sa documentarul Las paredes hablan (Pereții vorbesc), în care el însuși vorbește, în calitate de narator și interlocutor, despre valabilitatea expresiei plastice în spații naturale și publice, de la picturile rupestre la arta urbană.
Această carieră – distinsă cu premii precum Premiul Național de Cinematografie (1980), Medalia de Aur a Academiei de Film (1992) și Concha de Oro Honorífica la Festivalul de la San Sebastian (2007) – a fost celebrată în 2023 prin Premiul Goya de Onoare „pentru contribuția sa creativă vastă și extrem de personală la istoria cinematografiei spaniole de la sfârșitul anilor '50 până în prezent” și pentru felul în care „a modelat istoria cinematografiei spaniole moderne”, după cum a declarat președintele Academiei Spaniole de Arte și Științe Cinematografice, Fernando Méndez-Leite. Din păcate, Carlos Saura a murit cu o zi înainte de a primi această distincție.
Cinematografia lui Saura este plină de imaginație și de o curiozitate debordantă în fond, o oglindă a autorului însuși. După cum spunea el însuși într-un interviu din 2022: „Există o gravură a lui Goya în care apare un bătrân care zice: «Încă învăț. Eu sunt acela»”.
