“Grace de Monaco”, poezia unei existenţe

“A fost odată ca niciodată”... Toate poveştile încep astfel şi toate se încheie cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. M-a frământat însă mereu ce se întâmpla de aici încolo. Cum reuşesc eroii poveştii de iubire să depăşească problemele, obstacolele? Ce-i ţine unul lângă altul? Respectul sau iubirea, cea care i-a unit de la bun început. Asumarea responsabilităţilor, străduindu-te să faci ceva pentru alte ființe decât a ta, îţi lărgește orizontul conștiinței. Am primit acest răspuns când am văzut “Grace de Monaco”, film care din 13 iunie aduce pe marile ecrane povestea din spatele imaginii perfecte a actriţei Grace Kelly. Un film distribuit de MediaPro Distribution.

Am auzit de controversele create de acest film, de faptul că familia Grimaldi nu este de acord cu felul în care prinţesei Grace i-a fost conturat portretul, de părerile împărţite ale criticilor de film care l-au văzut la Festivalul de la Cannes, dar nu cred niciodată ceea ce spun alţii. Prefer să văd cu ochii mei întotdeauna. Şi am văzut. Am văzut o poezie de film, dedicat unei femei reale, cu tristeţile ei, cu visurile ei destrămate, cu durerile ei, cu lacrimile ei. Cu iubirea ei… O bucată ruptă din viaţa prinţesei Grace de Monaco fără înflorituri. Simplu, delicat, elegant, curat, cu accente uşor tremurătoare, care nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum. Am văzut o Nicole Kidman aşa cum nu mă aşteptam. Prim-planuri generoase, aşa cum demult nu mi s-a mai întâmplat să văd pe marele ecran. Un film de artă fără doar şi poate. Surprinzător. Regizorul Olivier Dahan a reuşit să transpună pe film o realitate care dezvăluie cadru cu cadru detaliile, nu doar cu ajutorul camerei de filmat şi a decorurilor, ci şi prin cronologia naraţiunii, în asemenea manieră încât privitorul să ajungă să înţeleagă, prin prisma prinţesei Grace, miza evenimentelor prin care trece. Împreună cu directorul de imagine Eric Gautier, regizorul Olivier Dahan a redat imaginea filmelor americane din anii ‘60, în stilul marilor regizori precum Alfred Hitchcock - o imagine detaliată, clară şi elegantă potrivită să însoţească progresul uneia dintre cele mai mari personalităţi ale secolului XX către statutul regal de Alteţa sa Prinţesa de Monaco. Lupta pe care această femeie a dat-o n-a fost una uşoară. Energia ei se simte chiar şi astăzi, la 30 de ani de la dispariţie. Monegascii îşi iubesc încă prinţesa ce s-a străduit atât să fie acceptată. O femeie cu străluciri sublime, cu îngrijorări teribile, care a acceptat oboseala, plăcerea, aplauzele, bijuteriile, nopţile albe şi a plătit preţul pentru ceea ce a fost, nestemata unui principat, până astăzi nedepăşită ca valoare.

Viitoarea regină a micuţului stat european Monaco s-a născut în Philadelphia, la 12 noiembrie 1929. Tatăl ei, Jack, a fost campion olimpic la canotaj de trei ori, iar mama ei, Margaret Majer Kelly, înotătoare, model şi prima femeie care a predat educaţie fizică la Universitatea din Pennsylvania. Grace Patricia a fost al treilea din cei patru copii şi, conform familiei, singura care nu ieşea în evidenţă prin nimic. Peggy, favorita tatălui, era cea mai mare, John Jr. era singurul băiat, iar Lizanne era bebeluşul. Familia o caracteriza pe Grace prin ceea ce nu era, sportivă, distractivă şi sănătoasă. În ciuda acestor ironii, Grace Kelly şi-a croit singură drumul. Era o tânără bogată, care nu a făcut presiuni asupra nimănui şi nu a tras sfori pentru un rol. Grace Kelly nu avea cum să fie vreodată altfel decât ieşită din comun, fiecare scenă în care îşi întorcea capul era, de fiecare dată, perfectă. Păşea prin cameră cu graţia unei balerine şi distincţia unei prinţese. Dar era, totuşi, foarte umană, reală. Niciodată nu a urmat regulile de la Hollywood. Nu a încercat să se împrietenească cu cei care scriau recenziile şi nici nu a răspuns întrebărilor prea personale de la interviuri. Un reporter a întrebat-o odată dacă poartă cămaşă de noapte. Iar Grace i-a răspuns: “Omul trebuie să mai păstreze şi pentru el anumite lucruri, altfel viaţa sa e doar o pagină de revistă". Viaţa ei personală rămânea un mister; reuşise să şi-o protejeze printr-o disciplină de fier, iar acest desăvârşit şi incredibil control de sine trecea drept răceală. S-a spus despre ea că a făcut alegeri doar pentru propriul interes, că este doar o femeie frumoasă şi atât, dar Grace aducea lumină în viaţa tuturor.

Povestea din lungmetrajul lui Olivier Dahan acoperă doi ani din mariajul lui Grace de Monaco (Nicole Kidman) cu prinţul Rainier (Tim Roth), explorând atât relaţia din spatele uşilor închise, cât şi imaginea publică a celor doi. "Grace de Monaco", al cărui scenariu este semnat de Arash Amel, nu este însă o biografie a prinţesei Grace. Acceptând să-i devină soţie principelui de Monaco, Grace Kelly, a abandonat actoria, deşi nostalgia după acea perioadă o va urmări toată viaţa. Ştia foarte bine că este o mare actriţă, îşi cunoştea atuurile, stările, harul. Până la urmă a ales cu inima şi a renunţat la film. Şase ani după această alegere, captivă într-o căsătorie nereuşită, frumoasa prinţesă primeşte o nouă şansă de a se întoarce la actorie după ce reputatul regizor Alfred Hitchcock îi oferă rolul principal într-unul din filmele sale. Cu toate acestea, contextul politic extrem de instabil dintre Franţa şi Monaco o împiedică pe Grace să-şi urmeze pasiunea şi o obligă să-şi facă datoria ca Prinţesă de Monaco. Plasat în 1962, la şase ani după “nunta secolului”, Grace de Monaco este o relatare intimă a unui an din viaţa celei mai cunoscute prinţese a secolului XX. Grace Kelly se luptă să-şi reconcilieze trecutul cu prezentul - dorinţa de a reveni pe marele ecran şi menirea ei ca mamă a doi copii, monarh european şi soţie a prinţului Rainier al III-lea. În timp ce contemplă ofertele lui Alfred Hitchcock de a-şi relua cariera la Hollywood, Grace e prinsă într-o criză personală când planul lui Rainier de a moderniza un Monaco în decădere este oprit de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care ameninţă să impună asupra Monacoului impozitarea de către Franţa şi să revendice principatul prin forţă. Criza internaţională şi invazia iminentă a Franţei reprezintă o problemă nu doar pentru familia, mariajul şi ţara ei, ci şi pentru viaţa privată a lui Grace. Simbolul cinematografic, o americancă departe de casă, se confruntă cu o decizie grea: de a-şi relua statutul de star de cinema adorat în întreaga lume sau de a-şi asuma noul rol şi noua identitate, de a-şi face datoria faţă de soţul şi copiii ei şi faţă de al doilea cel mai mic principat din lume care a devenit noua ei casă. Grace de Monaco este o dramă înrădăcinată în realitate, o poveste de dragoste răvăşitoare, portretul legendei cinematografice prinţesei Grace şi reflectă realizarea faptului că iubirea înseamnă mai mult decât pasiune. Iubirea e o obligaţie.
Împreună cu Rainier, a avut trei copii: Caroline Louise Marguerite, Albert al II-lea şi Stephanie Marie Elisabeth. În anii ce au urmat, Grace s-a dedicat vieţii de soţie a principelui şi activităţilor umanitare, refuzând propunerile de a reveni pe marele ecran. E drept, oferta lui Hitchcock, din 1962, de a o distribui în “Marnie”, a stârnit o furtună în Monaco. Aşa că Grace a fost nevoită să refuze. Contrar aşteptărilor, prinţesa Grace n-a avut deloc o viaţă uşoară. De o politeţe desăvârşită, atentă la ceilalţi, respecta convenienţele, veghea asupra a aceea ceea ce se cuvine şi ce nu. Disciplină, rigoare, educaţie, discreţie. Lecţii din alte vremuri, pentru alţi oameni.

Regizorul Olivier Dahan spunea înainte de lansarea filmului său: “Relaţia dintre Franţa şi Monaco n-a fost lipsită de conflicte, dar ceea ce ne interesează în acest film este felul în care noua apariţie de la Hollywood influenţează relaţiile dintre cele două state. Este, într-un fel, o coliziune culturală. Această familie regală prin prisma destinului istoric şi a obligaţiei copleşitoare pe care şi-o asumă ne determină să înţelegem felul în care un scurt moment de cumpănă în istorie declanşează evoluţia fiecărui personaj, în special a prinţesei de Monaco. În calitate de regizor, filmul «Grace de Monaco» prezintă încrucişarea unor teme care îmi sunt dragi, precum povara istoriei purtată de oameni, aura pe care o radiază anumite femei în vremurile lor şi fascinaţia pe care o stârnesc anumite poveşti de viaţă a personalităţi precum Grace Kelly sau Edith Piaf”.

Nicole Kidman, care a dat viaţă prinţesei Grace de Monaco, a demonstrat, dacă mai era nevoie, că poate face orice rol. Singura actriţă australiană care a câştigat Premiul Oscar pentru cel mai bun rol feminin, este recunoscută mondial pentru talentul şi versatilitatea ei. Desemnată ambasador al bunăvoinţei de către Fondul Naţiunilor Unite pentru Femei, funcţie pe care o ocupă şi în prezent, ale cărui ţeluri sunt împuternicirea femeilor, egalitatea între sexe, şi de a promova drepturile femeii în toată lumea şi de a pune capăt violenţei împotriva femeilor, Kidman s-a implicat şi în Women’s Cancer Program al Universităţii Stanford, condus de dr. Jonathan Berek. Împreună cu soţul ei, Keith Urban, a ajutat să atragă fonduri în valoare de milioane de dolari de-a lungul anilor pentru Women’s Cancer Program, renumit în întreaga lume pentru cercetările cauzelor, tratamentelor, prevenirii şi vindecării cancerului la femei. Rolul prinţesei Grace i s-a potrivit deci mănuşă. “Nu am vrut să o recreez pe Grace, ci doar să surprind esenţa personalităţii ei unice. Acesta este mai mult un film de artă decât o biografie," a spus Nicole Kidman. Sunt câteva scene memorabile în film cu Nicole Kidman în prim-plan. Una dintre ele este cea în care călăreşte alături de Maria Callas (Paz Vega) şi stau de vorbă. Două femei puternice, nevoite să renunţe la ceea ce le reprezenta, la ceea ce le definea ca fiinţe umane, pentru iubirea unui bărbat. Sacrificiile lor au fost mari, foarte mari, şi aproape neştiute de marele public. M-a impresionat legătura creată astfel între cele două femei, punctul pe i pus atât de definitiv şi irevocabil. M-a impresionat răspunsul primit la întrebarea mea iniţială, dacă există viaţă şi după “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?” Şi mai este şi scena din finalul filmului, când prinţesa ţine un discurs la Balul Crucii Roşii. Vă îndemn să le descoperiţi, pentru că merită.

Frank Langella, considerat unul dintre cei mai buni actori americani de teatru şi film, a cărui carieră este un exemplu de calitate şi longevitate, excelând în intensitate, a interpretat rolul preotului american Francis Tucker. Personaj de o importanţă majoră în schimbul de scrisori dintre Grace Kelly şi Rainier de Monaco, cel care a orchestrat din umbră întreaga afacere, Tuck a devenit apoi confidentul prinţesei, sfătuitorul ei, dar şi al prinţului. Rolul său în principat în acea perioadă a fost hotărâtor. A ajutat-o pe Grace să devină o adevărată prinţesă, cetăţean de rang înalt al acelui colţ de lume pentru care renunţase la tot, soţie model şi mama devotată. Langella a fost inclus în Theatre Hall of Fame în 2003. Pe lângă numeroasele premii, el a fost onorat cu peste 20 de nominalizări şi premii, printre care Tony, Oscar, Emmy, Globul de Aur, Cable Ace, Obie şi numeroase premii acordate de critici. În prezent, Langella joacă rolul principal în piesa de teatru "Regele Lear" la Academia de Muzică Brooklyn din New York. Anterior, a interpretat rolul la Festivalul Chichester Shakespeare, în Anglia, care a fost apreciat de public şi de critici.

Tim Roth a fost un prinţ Rainier de Monaco interesant, măcinat de angoase, îngrijorat, dornic să-şi impună punctele de vedere în faţa soţiei lui, atât de admirată de toţi cei din jur. Prin interpretarea lui m-a făcut să înţeleg cât de greu este să reuşeşti să te faci înţeles de cei care nu ştiu ce înseamnă responsabilităţile unui regat. Cât de greu este să rămâi vertical într-o lume care îşi doreşte să te vadă îngenuncheat pentru totdeauna. Rainier de Monaco a reuşit să rămână drept, dar nu singur, ci cu ajutorul celei care a renunţat la tot pentru el, prinţesa Grace. De altfel, nu este nici un secret că moartea acesteia, în septembrie 1982, într-un teribil accident de maşină, în condiţii practic încă neelucidate, aidoma Prinţesei Diana, l-a tulburat într-o măsură atât de mare încât n-a putut trece niciodată peste ea. Tim a reuşit prin veleităţile sale actoriceşti să dăruiască marelui ecran un prinţ de Monaco greu de uitat. A debutat în cinematografia marilor case de studio în filmul “Rob Roy”, cu Liam Neeson şi Jessica Lange, într-un rol care a fost desemnat ca fiind una dintre cele mai bune interpretări ale unui personaj negativ din istoria filmului şi pentru care a fost nominalizat la premiile Oscar şi Globul de Aur pentru cel mai bun rol masculin secundar într-o dramă. Cariera actorului britanic s-a născut dintr-o provocare lansată în curtea şcolii. Pasionat de artă, Roth îşi dorea în anii tinereţii să devină sculptor şi pictor, dar când a mers, în glumă, la preselecţia pentru o piesă de teatru în liceu şi a obţinut rolul, a descoperit că iubeşte arta teatrului.

Paz Vega a readus la viaţă o Maria Callas într-un mod neaşteptat. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, cât a vibrat ca o vioară la balul Crucii Roşii, organizat de prinţesa Grace de Monaco. Extraordinară interpretare a actriţei spaniole, care a jucat în zeci de filme în Europa şi America de Nord. În 2011 a câştigat premiul Goya pentru cea mai promiţătoare actriţă pentru rolul Luciei din “Lucia şi sexul”, regizat de Julio Medem. Pentru acelaşi rol a câştigat prestigiosul premiu Chopard pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Filmul, precum şi actriţa, au câştigat numeroase alte premii în Spania şi alte ţări. Deşi locuieşte în Los Angeles din 2008, Paz Vega n-a uitat de ţara ei natală, Spania. Provincia Andaluziei şi oraşul Sevilia au onorat-o în repetate rânduri pentru efortul ei de a-şi reprezenta regiunea şi oraşul natale în lume. Paz a fost onorată cu Medalia Andaluziei, Medalia Seviliei şi cu prestigioasa Medalia de Aur a Seviliei. Adevărate focuri de artificii de adaptare şi versatilitate, aşa se dezvăluie actriţa, care a reînviat legenda Divinei Callas pe marele ecran. Dificilă sarcină.
Filmul merită văzut, pentru că orice poezie trebuie citită cu sufletul. Remarcabilă reuşita regizorului şi a echipei sale, în ciuda scandalului pe care a reuşit să-l stârnească. Până la urmă, criticii nu privesc niciodată un film prin ochii sufletului, spectatorii însă da. Distribuit de MediaPro Distribution, rulează în cinematografe din 13 iunie.