Noiembrie, ultimul bal

Filmul "Noiembrie, ultimul bal", în regia reputatului regizor Dan Piţa, avea premiera în luna noiembrie a anului 1989. A fost... "ultimul bal"? În mod premonitoriu da, deoarece nu trebuie să omitem faptul că, dacă e să ne întoarcem în timp, ne aflăm în preajma celui de-al XIV-lea Congres de la 20 noiembrie 1989. Dan Piţa a povestit şi a tot povestit istoria necenzurată a acestui film, dar nu e niciodată prea mult, pentru că poveştile de acest gen trebuie mereu spuse.

Un pasionat al simbolismului transpus în cinematografie, regizorul Dan Piţa avea deja în 1989 un "bagaj" cinematografic remarcabil, pe alocuri presărat de capriciile cenzurii vremii. În primul rând nu putem neglija primii paşi în domeniu - este vorba despre scurt-metrajul "Viaţă în roz" şi mai ales de documentarul despre inundaţiile anului 1970 numit "Apa ca un bivol negru", pe care l-a realizat împreună cu o echipă formată din Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea.

În 1972 realiza (împreună cu Mircea Veroiu şi operatorul Iosif Demian) "Nunta de piatră" şi "Duhul aurului", ambele inspirate din proza lui Ion Agârbiceanu, două filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale. "Nunta de piatră" chiar a fost selecţionat pentru săptămâna criticii de la Cannes, dar a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori ca să i se dea aprobarea spre difuzare.

A urmat "Filip cel bun", 1975, însă cenzura vremii, scandalizată de tonurile cenuşii ale poveştii, impune o serie de modificări. 1976 a fost anul lui "Tănase Scatiu", film inspirat din proza lui Duiliu Zamfirescu. Apoi, seria Ardelenilor: scenaristul Titus Popovici îi încredinţează lui Piţa scenariul primului western românesc - "Profetul, aurul şi ardelenii", iar succesul de casă atrage încă două episoade - "Artista, dolarii şi ardelenii" (1980 - regizat de Mircea Veroiu) şi "Pruncul, petrolul şi ardelenii" (1981 - tot în regia lui Dan Piţa).

În 1980, Dan Piţa ieşise pe ecrane cu "Bietul Ioanide". În 1982, Piţa reuşeşte să-şi împlinească un proiect cinematografic gândit încă din studenţie: "Concurs", unde debuta Claudiu Bleonţ, care definea "omul nou" în opoziţie cu grupul de funcţionari ce participă la un concurs de orientare turistică într-o pădure. "Faleze de nisip" (1983) a fost retras din cinematografe la numai câteva zile de la premieră şi - în acelaşi an - aspru criticat de Nicolae Ceauşescu în celebra plenară de la Mangalia pentru "denaturarea realităţii socialiste".

"Dreptate în lanţuri" (1984) aduce în prim-plan lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic în maniera simplistă şi populistă în care s-au făcut până atunci filmele cu haiduci. De la "Pas în doi"(1985), uzina reuşea să fie un personaj viu, cu drepturi perfect egale în construcţia filmului, iar actorii au fost aleşi pe sprânceană. Au urmat "Noiembrie, ultimul bal", "Rochia albă de dantelă" şi mai ales "Hotel de lux", "Pepe şi Fifi", "Eu sunt Adam", "Omul zilei", "Second-hand", "Femeia visurilor".

CREATIVITATE CENZURATĂ
"Aveaţi predilecţie pentru filme interzise?" "Într-adevăr, după oprirea filmului «Faleze de nisip» în 1983, câţiva ani am avut acest statut, de «interzis»", spune regizorul Dan Piţa. "Nu era o interzicere pe faţă. Ea se concretiza prin respingeri repetate ale scenariilor propuse şi nedifuzarea corectă a filmelor. A început cu «Nunta de piatră» şi a continuat cu «Filip cel bun». Motivele pentru amânarea premierelor se găseau mereu: ba că sunt prea dure, ba că nu este un moment potrivit...

Nici lansarea filmului «Pas în doi» nu a fost scutită de probleme, fiind vizionat şi revizionat de mai multe comisii impuse de cenzură. Pentru a putea să-mi câştig existenţa am fost nevoit să lucrez şi la câteva filme de publicitate. Unele pentru Ministerul Turismului". Cât a durat această perioadă de interzicere ? "Destul. Din 1985 până în 1988. Asta mi-a oferit ocazia de a monta la Teatrul Mic spectacolul «Amurgul burghez» după Romulus Guga. Am avut şansa de a lucra cu aceşti mari actori, Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Visu, Florin Călinescu, Rodica Negrea, Carmen Galin, Dinu Manolache şi de a mă apropia de teatru, de a monta pentru prima oară un spectacol pe scena unui teatru cu adevărat profesionist.

Aici am înţeles ce este teatrul, ce lucru minunat este să poţi da viaţă unui text folosind mijloacele teatrului. Şi mai ales să simţi seară de seară răsuflarea plină de tandreţe şi respect a publicului. Aici, colaborarea mea cu Ştefan Iordache s-a cimentat complet. Aici s-a întemeiat discreta, dar robusta noastră prietenie".

Şi a venit "Noiembrie, ultimul bal". "V-aţi inspirat după nuvela «Locul unde nu s-a întâmplat nimic» de Mihail Sadoveanu". "Filmul propune o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri. De fapt e vorba despre un proces interior cauzat de sinuciderea fetei, pe care eroul şi-l face ca pe o autoanaliză.

De la proza lui Sadoveanu până la film multe lucruri erau de pus la punct. În primul rând, autorul romanului face o analiză fină a unui personaj misogin, egoist şi incapabil să intervină în propria-i viaţă. El priveşte totul ca şi cum ar fi un martor, şi nicidecum un personaj implicat. Pentru el, totul este permis. Poziţia aceasta comodă, dar şi lipsită de implicare îi creează pentru început o oarecare detaşare, dar este o neutralitate falsă: toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui. El e singurul care poate mişca obştea, oraşul, e singurul care poate îndrepta lucrurile, e singurul care o poate salva pe tânăra femeie, faţă de care are, fără să-şi manifeste intenţiile, obligaţii morale şi o gingaşă afecţiune.




Pe scurt, filmul nu avea nimic comun cu realităţile româneşti ale anilor ‘80. Pe cenzori cred că i-a speriat mai degrabă conţinutul filmului, atmosfera de epocă redată cu farmec şi simplitate", subliniază Dan Piţa.

FIN ŞI COMPLEX
Într-adevăr, pe cenzori nu avea cum să nu-i sperie ceva ce le era străin! Respectiv un subiect fin şi complex. Vlăstar al unei vechi familii boiereşti, prinţul Lai Cantacuzino - interpretat cu adevărat magistral de Ştefan Iordache, de altfel singurul monstru sacru din distribuţie la acel moment -, lâncezeşte într-o existenţă plină de rutină, care prinde viaţă doar datorită relaţiei sale amoroase cu soţia mult mai tânără a generalului Argintar şi activităţii de educare a tinerei Daria, fiica ajutorului de primar. Deşi Daria îl iubeşte, Cantacuzino este incapabil să răspundă oricărui tip de sentimente, dar mai ales de gesturi reparatorii.

Daria Mazu (interpretată de Şoimiţa Lupu, pe atunci balerină la Opera Română), se căsătoreşte cu un mic proprietar de moşie, Ortac, împinsă de propria familie şi mai ales de prăfuita protipendadă a târgului de provincie din care face parte. Gabriela Baciu Negrescu a debutat în filmul lui Dan Piţa nu oricum, ci cu dreptul. Regizorul i-a oferit şansa unei maturizări artistice spontane o dată cu rolul Aglae Argintar.

Actriţa a fost de o convingătoare disponibilitate şi expresivitate, personajul său navigând pe mările zbuciumate ale sentimentului tumultuos ce o leagă de Lai Cantacuzino, bărbatul iubit, şi pe cele ale geloziei disimulate atât cât să nu fie ostentativă, dar transmise prin jocul privirilor, prin chiar prezenţa interpretei, cu forţă şi har.

Gabriel Costea a interpretat rolul Puştiului, el fiind călăuzit de regizor printr-o armonie de sunete, linii şi mişcări complicată şi subtilă. Puştiul, obişnuit să bântuie ţinuturile mlăştinoase din preajma acelei nebunii a ignoranţei şi trufiei, îşi clădeşte o iluzorie speranţă, evaziunea într-o existenţă nemaculată, pe tărâmul celălalt. Exaltarea febrilă îi aduce strălucire în ochii adânciţi în orbite, scufundaţi deja în nefiinţă, atenţi la un ritm interior ce-i precipită paşii spre fatalitatea gestului tragic. Surprins de agresivitatea tatălui, băiatul se apără, dar, prin voia destinului, din victimă devine călău.

UN MARE ACTOR
Ce a însemnat Ştefan Iordache pentru regizorul Dan Piţa?
"Ştefan Iordache simţea nevoia să comunice cu toată lumea din jurul lui, era iubit şi admirat, era respectat de colegi, dar era şi invidiat, era şi gelozit... în teatru şi în film nu accepta decât roluri care îi plăceau, pe care le simţea mai aproape, pe care simţea că poate să le ducă până la capăt. Se apropia cu respect şi sfială de fiecare personaj. Odată începută munca, şlefuia ca un bijutier rolul respectiv până devenea o nestemată. Iar cariera lui e un drum presărat cu nestemate. Pentru mine a fost cel mai mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită. Am învăţat multe de la Ştefan şi îi sunt recunoscător pentru asta. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim despre el, pentru că mai sunt multe de spus."

În "Noiembrie, ultimul bal", Ştefan Iordache a creionat cu măiestrie rolul acelui suflet chinuit, incapabil să susţină viaţa, iubirea, cel al lui Lai Cantacuzino. Faţa cadaverică, privirea ceţoasă, traversată de stranii năluciri ale trecutului, cutremurată de spaime pline de mister, de zvâcnirile unui erotism pătimaş, mersul alunecos, gesturi obosite, devorate de plictis, apariţie telurică şi ireală în acelaşi timp, toate acestea au reprezentat dovada unei tehnici interpretative desăvârşite.

Cu o implicare totală, până la epuizare, cu un glas inconfundabil prin abundenţa de tonuri, Ştefan Iordache sondează zone interzise, obscure ale eu-ului, atingând clipe de paroxism. Iată ce spunea Ştefan Iordache despre film în cartea "Regele Scamator Ştefan Iordache" de Liudmila Patlanjoglu: "Dulea (n.r. - conducătorul ideologic al cinematografiei în acea perioadă) avusese obiecţii la ideea de a prelua titlul romanului lui Sadoveanu, «Locul unde nu s-a întâmplat nimic», de la care pornea filmul.

Cum adică, în România nu se întâmplă nimic? El a luat termenul generic al nuvelei şi l-a localizat în România. Atunci am hotărât să-i zicem «Noiembrie, ultimul bal». În noiembrie 1989 a fost şi ultimul congres al partidului şi noi am avut premiera cu puţin timp înainte de el. Nu ştiu cine din CC a văzut filmul şi a mers la conducerea Cinematografiei. Chiar a fost pentru ei ultimul bal. Deci există şi coincidenţe premonitorii.

A fost un film greu, cu un personaj care trece din vis în realitate. Nu semăna cu «Glissando», dar aveam un reper, ştiam cam ce anume mă paşte. Un film greu, un operator extraordinar, Călin Ghibu, o parteneră care habar n-avea de cinema, balerina Şoimiţa Lupu. Am filmat jumătate la Craiova, jumătate la Bucureşti. Un film care m-a chinuit, în sensul bun al cuvântului, ca şi «Glissando», ca şi «Concurs». O atmosferă de lucru extraordinară, cu repetiţii, pentru că Dan, ca şi Daneliuc, are mania repetiţiilor".

Filmului i-a venit rândul să iasă în premieră tocmai în luna noiembrie a anului 1989. "El fiind gata din 1988, dar, pentru că nu avea titlul corespunzător (n.r.- respectiv «Locul unde nu s-a întâmplat nimic»), nu a fost difuzat decât în toamna lui 1989", spune Dan Piţa. Dar... "Când l-a văzut «cineva» pe bulevard la Scala a sărit ca ars şi a ţipat: «Ce-i cu ăsta, ultimu' bal? Congresu' nostru e ultimu' bal?!». Urma congresul din noiembrie. Acesta a fost cu adevărat ultimul bal!", încheie regizorul Dan Piţa.

Iar noi nu putem încheia fără a vă invita, în această duminică, nu la un ultim bal, ci la un regal: filmul «Noiembrie, ultimul bal», pe DVD, în cadrul Colecţiei Cinemateca.





"Din prima clipă, soarta şoimiţei Lupu a fost legată de balet. Fiică a prim-balerinului Operei din Timişoara, şi-a petrecut primii ani din viaţă în culisele scenei de balet, familiarizându-se mai degrabă cu fandările graţiose, fustele de balet, aşa numitele "tutu"-uri cu paiete strălucitoare şi fosa orchestrei decât cu păpuşile nelipsite oricărei fetiţe de vârsta ei. La 10 ani a intervenit "prima revoluţie" din viaţa ei, luând drumul Bucureştiului pentru a frecventa cursurile şcolii de balet.

Au urmat absolvirea cu brio, angajarea "din prima" în corpul de balet al Operei Naţionale din Bucureşti, colaborările ca primă balerină invitată la numeroase companii internaţionale din Europa, Statele Unite şi Canada. Din 1995 face parte din prestigioasa companie de balet a Teatrului Massimo din Palermo. Este căsătorită - cum altfel? - cu fostul prim-balerin al Operei Române, Ştefan Bănică şi, a doua revoluţie din viaţa ei a fost experienţa cinematografică prin interpretarea rolului din filmul "Noiembrie, ultimul bal" al lui Dan Piţa.

Aşa cum ea însăşi recunoaşte, nu a fost o întâmplare, i-a fost dat să joace în acest film, destinul parcă a împins-o spre platourile de filmare. Abia depăsişe vârsta majoratului, era angajată la Opera din Bucureşti când o intervenţie chirurgicală suferită la un picior a ţinut-o departe de scena la care visase o viaţă întreagă. Aşa se face că a putut da curs invitaţiei venită din partea producătorilor  filmului de a se prezenta la casting. "În acel an, spune Şoimiţa, am fost operată la picior, iar recuperarea după intervenţia chirurgicală era de şase luni, o perioadă îngrozitor de lungă pentru cine face această meserie.

Deci eram în concediu medical la Timişoara, unde într-o bună zi primesc un telefon de la producţia filmului şi sunt invitată la Bucureşti pentru probe de film. În cazul în care voi fi aleasă, mi se spune că voi avea rolul principal feminin. Fără să mă gândesc prea mult accept invitaţia, mai ales că aveam şi drumul plătit... După două săptămâni de probe, regizorul Dan Piţa mă alege pe mine în rolul Dariei Mazu, eram fericită, mi se oferea şansa de a «creşte» între cei mai mari artişti.

După puţin timp am aflat că alegerea mea pentru rol a fost susţinută şi de maestrul Stefan Iordache." Cum a fost colaborarea cu maestrul Iordache? "Întâlnirea cu acel minunat om şi mare artist care era ştefan Iordache a fost emoţionantă, am fost aproape timorată la gândul că va trebui să mă uit în ochii acestui «uriaş» al scenei româneşti. Dar el m-a ajutat cu talentul său, cu sfaturile sale să ating rolul Dariei cu sinceritatea şi naturaleţea necesare pentru interpretarea acestei tinere de 19 ani."

Când a primit rolul, Şoimiţa Lupu nu avea nici un fel de şcoală de actorie. Doar ajutorul colegilor de platou. Şi instinctul. Şi faptul că interpretase deja roluri dramatice în anumite balete, dar pentru film a fost necesar de multe ori să simplifice substanţial modul de interpretare încercând să fie mai puţin "teatrală decât se cerea pe scena de balet". Aşa a reuşit să dea personajului său o aproape de necrezut veridicitate.

"De altfel, îşi aminteşte balerina, «şoimiţa» de atunci cred că nu era foarte diferită de Daria Mazu. Şoimiţa de atunci era doar mult mai norocoasă, trăia într-o epocă în care mentalitatea şi curajul schimbării luau o altă formă." În cartea "Regele Scamator Ştefan Iordache" de Liudmila Patlanjoglu, regretatul actor spune că acest film "l-a chinuit în sensul bun al cuvântului" întocmai ca şi "Glisando" sau "Concurs". Am vrut să ştim cum, în ce fel a marcat-o pe Şoimiţa colaborarea la acest film şi dacă o considera un reper în cariera sa.

"Această prestaţie actoricească nu o consider o performanţă în viaţa mea artistică, ci doar un moment magic care m-a ajutat să înţeleg, la niviel artistic, mai bine meseria mea de balerină, reuşind să abordez astfel mai uşor marile roluri de prim-balerină din repertoriul clasic." Altfel spus, probabil că în interpretarea rolurilor principale din "Giselle", "Frumoasa din pădurea adormită", "Romeo şi Julieta", "Tristan şi Isolda", "Lacul lebedelor", "Corsarul", "Esmeralda", "Patru anotimpuri", "Simfonia fantastică" sau "Don Quijote" se regăseşte câte ceva din năzuinţele, bucuriile şi nefericirile Dariei Mazu. Dar şi ale Şoimiţei Lupu... "
• Vlad Teodorescu

"Filmul propune o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri. Pe scurt, filmul nu avea nimic comun cu realităţile româneşti ale anilor ‘80. Pe cenzori cred că i-a speriat mai degrabă conţinutul filmului, atmosfera de epocă redată cu farmec şi simplitate".
Dan Piţa

"Ştefan Iordache simţea nevoia să comunice cu toată lumea din jurul lui, era iubit şi admirat...(...) Pentru mine a fost cel mai mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită. Am învăţat multe de la Ştefan şi îi sunt recunoscător pentru asta. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim despre el, pentru că mai sunt multe de spus".
Dan Piţa