O familie obişnuită. "Marţi, după Crăciun"

O familie obişnuită. Mama, tata, copilul, bunicii din partea tatălui, probabil ratele la bancă, sora, prietenii... şi amanta. Filmul începe cu un bărbat şi o femeie care se zbenguiesc goi în pat. Par că se iubesc sau mai degrabă avem de-a face cu dragostea ei candidă faţă de un bărbat mai în vârstă şi criza lui de la (aproape) 40 de ani. Sau nu-i o criză? Nu vom şti niciodată. Doar că imediat ce coboară din pat - care aici este folosit ca o fortăreaţă, o insulă menită să-i ascundă pe cei doi de realitate - aflăm că el este căsătorit cu o altă femeie, are un copil cu acea femeie şi că ea, amanta, este dentistul fetiţei lui.

De aici intrăm în pregătirile pentru Crăciun. Se regizează o sărbătoare frumoasă cu multe surprize pentru cea mică şi se declanşează o surpriză-bombă pentru soţie. Se poate ca unii dintre spectatorii acestui film să fie iritaţi de francheţea lui şi speriaţi de realitatea care iese din ecran şi te face K.O. Alţii îşi vor aminti de copilăria lor, de divorţul lor sau, cine ştie, de vreun proces de custodie. Foarte mulţi se vor identifica măcar cu unul dintre personaje, soţii vor lăsa capul în jos ruşinaţi pentru o secundă, soţiile îşi vor frământa mâinile întrebându-se dacă a meritat iertarea, iar amantele (prezente sau foste) vor fi nostalgice sau doar vor lăsa mâna să le cadă întâmplător pe piciorul partenerului, în semn de afecţiune.

Dar, deşi înţelegi ce se întâmplă pe ecran şi manifeşti o empatie faţă de poveste în sine (e greu să ai acest sentiment individual, legat de un personaj anume), ştii că nu poţi să faci nimic şi nici nu poţi să-ţi doreşti să se termine aşa cum vrei tu, pentru că habar n-ai ce înseamnă "cum vrei tu". Astfel că acţiunea se derulează cuminte pe pânză, cadrele sunt lungi (justificat), actorii sunt cum ar trebui să fie şi lucrurile capătă un curs aproape firesc. Soţul (Mimi Brănescu) are un caracter slab. Pe tot parcursul filmului se rătăceşte în tăcere, în alienare, în minciună, în laşitate neasumată în raport cu ambele femei din viaţa lui. Atunci când mărturiseşte, ştii că e înnebunit după amantă (Maria Popistaşu), însă crezi că undeva, ascunsă adânc în el, există speranţa că soţia (Mirela Oprişor) îl va ierta. Nu lasă să se vadă, dar o parte a tăcerii lui, a felului în care-şi ţine capul plecat, sugerează că zece ani cântăresc mai mult decât câteva luni. Dar nimicul se insinuează rapid între ei.

Scena mărturisirii urmată de potopul de furie al soţiei este unul dintre cele mai intense momente din cinematografia română. Dialogurile sunt perfecte, iar interpretarea Mirelei Oprişor... nu pot să spun decât că văzând-o ai revelaţia unei mari, mari actriţe. Trecerea de la o stare la alta, furia, lacrimile, ura... dacă s-ar fi născut la Hollywood ar fi fost catalogată până acum drept următoarea Meryl Streep. Tensiunea este gradată, finalul este devastator din punct de vedere emoţional, filmul este unul dintre cele mai bune şi mai oneste pe care le-am văzut. Reproşuri există însă câteva, m-au deranjat replicile de la început, cam stângace şi nefireşti - sau poate era doar stinghereala actorilor nevoiţi să joace dezbrăcaţi - şi faptul că nu simţeam neapărat nevoia să văd vulva Mariei Popistaşu din diverse unghiuri şi nici penisul lui Mimi Brănescu. Nu cred că goliciunea îşi avea sensul aici, dar (fără nici o ironie) cu viziunea regizorală nu te pui. Ah, şi încă ceva: mergeţi la fimul ăsta!

Regie: Radu Muntean; Scenariu: Alexandru Baciu, Radu Muntean, Răzvan Rădulescu; Imagine: Tudor Lucaciu; Montaj: Alma Cazacu, Cristina Hîncu, Matei Oveja, Alexandru Radu, Andrei Scutaru.