Proba de microfon

Înainte de Revoluţie, a fi subtil în a te revolta împotriva unui regim nebunesc devenise o adevărată artă. Artiştii erau consideraţi o oază a libertăţii, a rezistenţei. Omul de rând simţea că nu este singur împotriva unui torent atât de mare.

După Revoluţie, am început să pierdem câte un stâlp al acestui templu al artiştilor. Mai întâi unul, peste câţiva ani altul. Iar în ultimii doi ani aproape că am ajuns să ne numărăm pe degete minunile rămase. Una dintre minunile despre care vorbeam a fost Gina Patrichi. Cei care vor avea curiozitatea să vadă primul film de autor al lui Mircea Daneliuc, "Proba de microfon", vor putea deveni spectatori ai unei perioade când neştiute erau chinurile, nedreptăţile, trudă, muncă de ocnaş, dăruirea până la uitarea totală de sine a actorului, profesie decăzută astăzi din drepturi. O profesie pe care Gina Patrichi nu numai că a slujit-o exemplar, până la ultima suflare, dar pe care a şi definit-o la ultima ei apariţie pe scenă. Gina Patrichi, ale cărei roluri de compoziţie au fost dintre cele mai diverse, spunea că "Filmul este mai categoric. Intru în cadru numai atunci când personajul meu are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând totuşi. Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată." A debutat în regia lui Liviu Ciulei în 1965, în "Pădurea spânzuraţilor". A continuat cu "Trecătoarele iubiri", "Nemuritorii", "Dincolo de nisipuri", "Probă de microfon", "Moromeţii". Vocea ei era când caldă, când dură ca de oţel, când dramatică sau tristă. S-a născut actriţă, un rezultat mistuitor al fiinţei sale întregi. Juca dramă şi comedie, melodramă şi farsă cu o sete nebună.

Mircea Daneliuc este un perfecţionist până în măduva oaselor. "Proba de microfon" este primul său film de autor. Lucrat în priză directă, în mare parte prin metodă cine-vérité, el a consolidat ideea unui cinematograf al adevărului total. Mircea Daneliuc montează mai neglijent instantanee ca bucăţi de viaţă şi foloseşte din acest motiv amatori în toate filmele sale. Nu ca un act de caritate, ci doar ca un serviciu făcut lui însuşi. Pentru autenticitatea filmului.

Gina Patrichi este Luiza, un reporter de televiziune, iar Mircea Daneliuc, cameramanul Nelu, care o însoţeşte în reportajele sale. Între ei era înfiripată o relaţie sentimentală, în ciuda vârstei ziaristei. În urma unui reportaj pe care îl fac în Gara de Nord, unde intervievează câţiva infractori, Nelu o cunoaşte pe Ani, Tora Vasilescu, o fată prinsă fără bilet. Sensibil la farmecul ei feminin, cameramanul încearcă s-o menajeze în momentul filmării, iar mai apoi s-o reîntâlnească. Fără serviciu, fără părinţi, fără buletin de Bucureşti, într-o permanenţă goană după bani pentru a-şi întreţine un frate alcoolic, Ani tânjeşte după protecţia lui Nelu, care deja începe s-o iubească. Eroina pe care o interpretează Tora Vasilescu în "Proba de microfon" este una debusolată, naiv-sfidătoare, dar şi profund vulnerabilă, încearcând să-şi ascundă deruta în anonimatul trenului, pierdută printre călători neştiuţi. În felul acesta, îşi atrage reproşuri atât din partea părinţilor, cât şi a fostei iubite, Luiza. Ferocitatea ziaristei faţă de fata fără bilet din tren pare cumva de neînţeles, pentru că mobilul geloziei e doar punctat pe parcursul acţiunii. Nelu intră într-o poveste de ură şi dragoste, de care nu reuşeşte să se desprindă.


Sincer până la duritate

Filmul lui Mircea Daneliuc conferă artei cinematografului românesc valoarea acelui document psihologic tensionat, de o vibraţie autentică, tocmai prin sinceritatea pe care o aduce spectatorilor, revelând faptul că personajele sunt de fapt oameni obişnuiţi. Pentru "Proba de microfon", regizorul a obţinut, în 1980, Marele premiu ACIN, Premiul pentru regie la Festivalul naţional "Cântarea României" şi Premiul special al juriului la Festivalul filmului pentru tineret, Costineşti, 1980. Filmul izbeşte prin structura lui de reportaj. Omul se risipeşte în căutări fără finalizare, hărţuit, măcinat de incertitudini, de nesiguranţă, de spaime, de lipsă de orizont. Se simte presiunea unei uriaşe forţe, a unei ameninţări, a unui rău invizibil, dar prezent mereu şi peste tot. De aceea este dificil şi incomod Mircea Daneliuc. Trăsăturile artei sale poetice sunt spaţiul închis, absurdul morţii, solitudinea, disperarea. Născut la 7 aprilie 1943, la Hotin, cu studii liceale şi universitare la Iaşi, de Limbă şi literatură romană şi de Limbă şi literatură franceză, dar simte o irezistibilă chemare spre arta filmului, terminând, în 1972, IATC din Bucureşti, Secţia regie de film. Mircea Daneliuc este cunoscut în lumea artistică mai ales pentru faptul că fiind coleric, dar şi timid, cu o bogată viaţă interioară, incoruptibil, sincer până la duritate, neliniştit, neconformist, luptător. Nu este deci întâmplătoare cooptarea să în Mişcarea de Rezistenţă a Jurnalului Naţional.


Povestea e totul

Fascinantă şi extrem de feminină, Tora Vasilescu s-a născut la 22 martie în Tulcea. În copilărie, deseori recita versuri încurajată de bunica ei, care i-a cultivat dragostea pentru literatură. Datorită înclinaţiei către poezie a fost remarcată în liceu de profesoara ei de literatură şi, îndrumată către teatru, se înscrie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti. Mircea Daneliuc o distribuie în "Cursa", 1975, rol care îi aduce premiul de interpretare al Asociaţiei Cineaştilor. Joacă apoi în "Avaria", "Casă dintre câmpuri", se reîntâlneşte cu Mircea Daneliuc şi filmează "Croaziera" şi "Probă de microfon". Un rol extraordinar, care i-a scos în evidenţă calitatea de a se identifica cu personajul a fost cel din "Imposibilă iubire", unde a jucat alături de Şerban Ionescu. Pentru acel rol obţine premiu la Aceno D'Oro, iar pentru cel din "Şobolanii roşii" obţine premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin. În '92 filmează "Cel mai iubit dintre pământeni", iar în 2006 "Totul sau nimic" şi "Legături bolnăvicioase". Nu a realizat ce medicament extraordinar poate fi cinematograful decât atunci când a petrecut mai mult timp în faţa televizorului şi a uitat de problemele ei. Spunea atunci că "Parcă ar lua creierul o pauză. Nu mai este irigat de sângele suferinţei tale, te uiţi la alţii şi te iei cu povestea lor. De altfel, eu cred că povestea e totul. În teatru, în film, în viaţă. Totul. E nevoie de muncă şi timp ca să ţi se confirme talentul".