Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut într-o familie de tendință conservatoare, Gilles Deleuze studiază la Liceul „Carnot” din Paris și urmează filosofia la Sorbona (1944-1948), unde îi cunoaște pe Michel Butor, Michel Tournier și François Châtelet și îi are ca profesori pe Ferdinand Alquié, Georges Canguilhem și Jean Hyppolite. Trece examenul de agregație în 1948 și devine profesor de filosofie în învățământul liceal. Între 1957 și 1960 predă istoria filosofiei la Sorbona, după care devine cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS). Din 1964 predă la Universitatea din Lyon, iar în 1969 este numit ca profesor de filosofie la Universitatea Vincennes, experiența lui din mai ’68 marcându-i esențial gândirea și propulsându-l ca unul dintre filosofii noii generații. Își susține teza de doctorat cu Différence et répétition (Diferență și repetiție) în 1969. Se retrage din învățământ în 1987. Bolnav, se sinucide la Paris, la 4 noiembrie 1995. Uf, ce galop!
În căutarea propriului drum
Și-acum, povestea profesionistului Gilles Deleuze: „Adversar al idealismului clasic reprezentat de Platon, Kant și Hegel, Deleuze se distanțează, de asemenea, de curentele de gândire ale epocii contemporane, căutând o cale proprie pe care a fost adesea însoțit de psihanalistul Félix Guattari (1930-1992), alături de care a publicat sub semnătură comună lucrări importante. O primă etapă a operei sale (din 1953 până în 1968) este constituită din studii monografice de factură mai degrabă tradițională, consacrate unor filosofi de primă mărime aparținând cu precădere modernității: Hume, Nietzsche, Kant, Bergson, Spinoza. Investigând aceste sisteme, autorul anticipează drumul pe care-l va urma ceva mai târziu și opune filosofului din Koenigsberg (Empirisme et subjectivité [Empirism și subiectivitate], 1953; La Philosophie critique de Kant [Filosofia critică a lui Kant], 1963) nonconformismul iconoclast al lui Nietzsche ca demers exemplar pentru eliberarea definitivă de metafizică (Nietzsche et la philosophie [Nietzsche și filosofia], 1962). Urmează o scurtă, dar spectaculoasă perioadă marcată de două cărți fundamentale, Différence et répétition și Logique du sens (Logica sensului), publicate în același an, 1969”, opina cercetătorul Victor-Dinu Vlădulescu într-un crochiu închinat filosofului (Dicționar de scriitori francezi, Polirom, 2012).
Fascinația pentru forțele diferențiale
Desfacerea miezului: „Efortul filosofului se îndreaptă acum către o gândire eliberată de limitele reprezentării (așa cum apare ea la Platon și îndeosebi la Kant): jocul diferenței și al repetiției înlocuiește pe Același și reprezentarea, precum și opoziția sensibil/inteligibil (pe care Nietzsche încercase deja să o depășească). Proiectul deleuzian neagă primatul ontologic al identității afirmat de reprezentare (aceasta deformează realitatea în virtutea unei «iluzii transcendentale» - în sens kantian - care unifică diversitatea infinită a lumii), identitate considerată de filosoful francez drept un simplu efect al diferenței. Mai mult, realitatea însăși se dizolvă într-un joc infinit al diferențelor; ea este în mod originar un ansamblu dinamic de diferențe dincolo de care nu se mai află nimic”. Prea complicat? Aveți răbdare: „Diferența este fenomenul primordial care precedă constituirea identităților; prin ea, datul se constituie ca dat. Prin afirmarea unei multiplicități dinamice și ireductibile, Deleuze se situează într-o filiație ce-i cuprinde pe Spinoza, Leibniz și Nietzsche, fiind fascinat de «forțele diferențiale» pe care acesta din urmă le numea «nobile» și care sunt totodată în concordanță cu unele sugestii oferite de fizica modernă”.
Diferența dintre gândire și ființă
Aceleași unde: „Este important de subliniat că «diferența» lui Deleuze nu este aceeași cu cea a lui Derrida, cu toate că pe amândoi îi apropie conceperea ei ca eliberată de rigorile hegelianismului - adică o diferență care nu mai este absorbită în totalizare și care afirmă fragmentarea și metamorfozarea neîncetată a lumii. Deleuze pleacă însă de la o gândire mai puțin dispusă să insiste pe diferența semiologică (dintre semnificant și semnificat) și pe modelul lingvistic (limbajul ca sistem de diferențe fără termeni pozitivi), cum se întâmplă în cazul lui Derrida, la care s-ar ajunge la o veritabilă «tiranie a semnificantului»; de asemenea, la Deleuze nu joacă nici un rol celebra diferență derridiană (différance) în sensul ei temporal (différer = a amâna). El «izolează» diferențe care la Derrida apar, din punctul lui de vedere, dizolvate sub aceeași noțiune de diferență: este vorba de diferența dintre gândire și ființă, dintre diferență și conceptul de diferență, dintre diferență și diferența conceptuală”.
Ontologia simulacrelor
În continuare, cuvinte grele (asumate de cercetătorul Victor-Dinu Vlădulescu): „Logique du sens proiectează o ontologie și o logică (în sens leibnizian) în care Sensul, oricum ar fi conceput, nu este un dat, fie el uitat, alienat sau voalat, care ar putea face obiectul unei recuperări în calitate de Principiu sau Origine, ci urmează de-abia să fie elaborat în condiții empirice. Atacând perspectiva structuralistă a epocii, Deleuze insistă pe «ontologia simulacrelor» și «poetica fantasmei» (două din cele patru capitole ale cărții), care îi permit să invoce literatura - referință constantă în opera lui - (Lewis Carroll, James Joyce, Samuel Beckett, Raymond Roussel, Witold Gombrowicz, Pierre Klossowski) în sprijinul edificării unei doctrine subversive, orientată spre o nouă abordare a lumii”.
Gândirea lui „aici și acum”
Mai departe (și mai impede): „Cea de-a treia perioadă a operei deleuziene, cea mai importantă, începe în 1972, odată cu publicarea lucrării L’Anti-Œdipe, scrisă în colaborare cu Félix Guattari. Deleuze, continuându-și proiectul care viza ieșirea din sistemul filosofiei convenționale (pre-nietzscheene), refuză gândirea ierarhic-arborescentă (structurată vertical) a discursului tradițional și caută să promoveze, inspirat de Nietzsche, o gândire «intempestivă» (sau «nomadă», cum a mai fost numită datorită disponibilității și mobilității ei), eliberată de timp și eternitate, o gândire a lui «aici și acum» caracterizată de orizontalitate (evocată și de titlul lucrării Rhizome [Rizom], 1976, precum și de Mille plateaux, 1980, care contribuie la edificarea unei teorii a multiplicităților). Din această perspectivă, complexul lui Oedip apare ca o dogmă reducționistă a psihanalizei fondată pe ideea falsă a unei traume originare și ireductibile, reflex al dimensiunii verticale a gândirii. Polemizând cu Freud și cu Lacan, cei doi autori contestă teoria dorinței ca lipsă (manque) și formulează o nouă teorie a subiectului: acesta își pierde consistența masivă, identitatea structurată, fiind conceput ca o multiplicitate de machines désirantes, de «mașini» producătoare, creatoare de dorință, un ansamblu de instanțe pulsionale a căror forță produce realul”.
Amintire, memorie și timp
Pe fir: „Din vechiul subiect nu mai subzistă decât un «reziduu» atașat «mașinii» și care este mai degrabă un dispozitiv de ordinul sensibilului; ceea ce rămâne după ce fluxul material al senzațiilor se epuizează - un anumit gust, de exemplu. Mai mult, în perspectiva a ceea ce a fost numit un «materialism istorico-libidinal», dorința devine coextensivă cadrului social; subiectul nu-și făurește identitatea prin separarea de mamă și intrarea în ordinea simbolică, așa cum voia Lacan când vorbea de «Lege» și de «Numele-Tatălui», ci se afirmă mai curând ca producător de dorință la nivel social, o dorință mobilă și multiformă în funcție de situație, dorința liberă a unei «mașini» mai degrabă decât aceea refulată a unui actor pe scena oedipiană. Avant la lettre, orizontalitatea și teoria diferenței ca demersuri inovatoare erau deja prezentate în Proust et les signes (Proust și semnele) (1964), unde creația romancierului este înfățișată ca o țesătură densă și stratificată de semne care se raportează la amintire, memorie și timp. Eroul proustian este înclinat să creadă că semnificația unui semn se epuizează în obiectul desemnat, pe când în realitate ea îl depășește constant; de aceea, decepționată de propriul obiectivism, lectura sa încearcă să umple hiatusul printr-o compensare la fel de decepționantă care recurge, subiectiv, la alte semne considerate susceptibile de a salva semnificația compromisă”.
Despre comunicarea autentică
Mai mult: „Oscilația permanentă între obiectivitate și subiectivitate la care este supus eroul proustian nu va fi depășită decât în momentul în care se va realiza că semnele Artei nu sunt reprezentări ale obiectelor, semnificațiilor sau adevărului ori vehicule ale memoriei, ci trebuie interpretate în cadrul unui proces de învățare la capătul căruia se dezvăluie «esențele», unitate superioară a semnului și a sensului. «Esența» trebuie înțeleasă, firește, nu la modul comun, ca unitate a unei diversități, opunându-se «existenței», ci ca «diferență» deleuziană, deci ca un fel de calitate singulară, «Diferență ultimă și absolută» care constituie ființa. Proust apare aici ca fiind «leibnizian», în sensul că fiecare ființă este, după el, asemenea unei monade ce se caracterizează printr-un punct de vedere diferit, printr-o «diferență calitativă» în modul de a vedea lumea. Comunicarea între diversele monade nu se poate realiza, din cauza diferenței lor - ceea ce ar explica eșecul relațiilor umane la personajele proustiene; intersubiectivitatea nu este posibilă decât prin medierea artei care, prin revelarea «esențelor», realizează o comunicare autentică”.
Revoluție și represiune
Aproape de final: „Ideea de «mașină» este și ea coextensivă la nivelul societății, căci aceasta este și ea compusă din mașini sociale, adică instituțiile. Între cele două planuri (molecular-individual/social-molar) există tensiuni, în sensul că individul creează discontinuități, fracturi, în mașinile sociale; în schimb, acestea din urmă tind să reglementeze fluxul dorințelor și să îl uniformizeze codându-l (proces vizibil, de exemplu, în construirea identității individului plecând de la complexul lui Oedip). Conflictele cauzate de această confruntare conduc, la nivel individual, fie la interiorizarea «normei», din cauza «dorinței de reprimare», și atunci apare nevroza ce poate evolua spre paranoia, fie la evitarea presiunii normalizante, și astfel se manifestă schizofrenia. Sau, în alți termeni, individul oscilează între dorința schizoidă (care ignoră constrângerile sociale date și are de aceea un potențial revoluționar) și dorința paranoică de represiune, care este codificată din punct de vedere social. Departe de a avea un sens psihanalitic restrâns, această terminologie este folosită de Guattari-Deleuze și într-un sens mai larg, socio-istoric”.
Capitalismul, ca sistem social schizofrenic
Adică? „Conform viziunii lor, capitalismul este un sistem social schizofrenic; axat exclusiv pe individ și pe profit, el «deteritorializează» - adică dislocă - toate comunitățile și instituțiile pentru a le supune scopurilor sale și astfel alienează individul, făcându-l schizofrenic. El nu poate însă funcționa eficient într-o societate atomizată și procedează la crearea unor noi identități pentru indivizi și instituții (noi grupuri sociale, noi forme de stat, de familie etc.), adică realizează un proces de «reteritorializare». Cele două tendințe sunt simultane și traversează în profunzime întreaga societate. Soluția propusă nu poate fi una hegeliano-marxistă, pentru că nu ar exista o clasă exploatatoare și una exploatată, ci numai o clasă de sclavi dintre care unii îi domină pe ceilalți; ea poate să rezide, neașteptat pentru opinia comună, în rezistența schizoidă (evident, nu în sens medical-patologic) la presiunile societății, în refuzul de a intra în jocul pervers al deteritorializării/reteritorializării”.
Tentativă de înnoire radicală
Ultimele comentarii: „Potențialul pozitiv al dorinței schizoide ca trăsătură productivă a economiei politice este opus unei societăți unidimensionale și opresive a cărei valoare fundamentală este achiziția. Opera lui Deleuze, expresie a poststructuralismului și postmodernismului, constituie o tentativă de înnoire radicală a gândirii filosofice și politice, rebelă prin însăși esența ei dinamică la orice încercare de cuprindere într-un discurs de tip tradițional. Conceptele, metodele, demersurile, sintezele pe care le propune o singularizează în filosofia contemporană și fac obiectul unor numeroase studii și comentarii care îi atestă vitalitatea”.
Opere și traduceri
Empirisme et subjectivité - Essai sur la Nature humaine selon Hume (1953); Instincts et institutions (1953); Nietzsche et la philosophie (1962); La Philosophie critique de Kant (1963); Marcel Proust et les signes (1964); Nietzsche (1965); Le Bergsonisme (1966); Présentation de Sacher-Masoch (1967); Spinoza et le problème de l’expression (1968); Différence et répétition (1969); Logique du sens (1969); Spinoza (1970); Dialogues (cu Claire Parnet) (1977); Spinoza. Philosophie pratique (1981); Francis Bacon: Logique de la sensation (1981); Cinéma 1: l’Image-Mouvement (1983); Cinéma 2: l’Image-temps (1985); Foucault (1986); Le Pli: Leibniz et le Baroque (1988); Pourparlers (1990); Critique et clinique (1993).
Lucrări scrise în colaborare cu Félix Guattari: Capitalisme et schizophrénie. t. I – L’Anti-Œdipe (1972); Kafka: pour une littérature mineure (1975); Rhizome (1976); Capitalisme et schizophrénie. t. II – Mille plateaux (1980); Qu’est-ce que la philosophie? (1991).
Tălmăciri în limba română
Diferență și repetiție (trad. Toader Saulea), București, 1995; Ce este filosofia? (trad. Magdalena Mărculescu Cojocea), Târgoviște, 1999; Nietzsche (trad., note și postfață Bogdan Ghiu), București, 1999; Gândirea nomadă (trad. Bogdan Ghiu), București, 2001; Misterul Ariadnei după Nietzsche (trad. Dan Petrescu), București, 2001; Foucault (trad. Bogdan Ghiu), Cluj-Napoca, 2002; Nietzsche și filosofia (trad. Bogdan Ghiu), București, 2005; Kafka (trad. Bogdan Ghiu), București, 2007; Capitalism și schizofrenie (trad. Bogdan Ghiu), Pitești, 2008; Dialoguri (trad. și postfață Bogdan Ghiu), București, 2011.
30 de ani s-au împlinit în 4 noiembrie 2025 de la moartea filosofului francez Gilles Deleuze.
„Cea de-a treia perioadă a operei deleuziene, cea mai importantă, începe în 1972, odată cu publicarea lucrării L’Anti-Œdipe, scrisă în colaborare cu Félix Guattari”, Victor-Dinu Vlădulescu, cercetător
„Opera lui Deleuze constituie o tentativă de înnoire radicală a gândirii filosofice și politice, rebelă prin însăși esența ei dinamică la orice încercare de cuprindere într-un discurs de tip tradițional”, Victor-Dinu Vlădulescu, cercetător
100 de ani s-au împlinit în 18 ianuarie 2025 de la nașterea lui Gilles Deleuze.
„Conceptele, metodele, demersurile, sintezele pe care le propune gândirea lui Deleuze o singularizează în filosofia contemporană și fac obiectul unor numeroase studii și comentarii care îi atestă vitalitatea”, Victor-Dinu Vlădulescu, cercetător
Citește pe Antena3.ro
