Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pasionat de fotografie, tânărul cinefil explică pentru Jurnalul cum se vede Cannes prin ochii unuia dintre puținii români care au acces la acest festival exclusivist. Cu strălucirea cu care se prezintă în ochii publicului, dar și cu munca din spatele cortinei.
Cum se trăiește un asemenea festival? Ne răspunde Cristian Radu Nema: „Fără suflare. Și la propriu, și la figurat, este starea pe care o trăiești înainte de festival, în timpul magiei, dar mai ales după. Este ca lumina pe care o vezi, când închizi ochii, după ce ai privit o strălucire puternică orbitoare. Iar aici totul e orbitor. Te lasă fără vedere, suflare, crez, simț. Pentru că le folosești pe toate, din toate puterile, pentru a face față a ceea ce Cannes oferă de 77 ani încoace. Eu am onoarea ca, în acești primi 15 ani petrecuți aici, să trăiesc ceea ce festivalul a transmis în toți ceilalți până la prezența mea fizică. Întâlnirea cu ctitorii artei cinematografice este din poveștile cu zei. Starea de aici este desprinsă din scrierile antice grecești, ale filosofilor care explicau cum puteai atinge cerul cu mâna. Eu mărturisesc ca am atins fericirea cu sufletul”.
La câțiva pași de starurile cinematografiei
Vedete, vedete și iarăși vedete. Oamenii pe care-i vedem la televizor sau pe ecranele cinematografelor sunt acolo, de parcă poți să-i atingi cu mâna. Cristian Radu Nema își dezvăluie trăirile din lumea festivalului: „Însuși George Lucas, când a primit premiul onorific Palme d’Honneur, a trăit aceeași stare, pentru că a mărturisit recunoștința pe care o are față de cel care i-a înmânat premiul: mentorul său, Francis Ford Coppola. Demi Moore, pe cât de briliantă poate să fie privirea ei, pe atât de modestă poate fi atitudinea, care face să fie exponențial mai importantă valorea ei. Perfecta Naomi Campbell, care contrazice atât de ușor teoria trecerii timpului. Uma Thurman, care cu exact 30 ani în urmă, tot la Cannes, deschidea un nou capitol în film alături de Tarantino prin Pulp Fiction. Kevin Costner, care a adus American Saga în premieră aici, Richard Gere, căruia i-a fost de ajuns un simplu zâmbet ca totul să se oprească în loc. Simplitatea uriașului Sting care a venit, pur și simplu, să vadă filmul prietenului său Paolo Sorrentino. Și un alt infinit de motive pentru care Cannes-ul este în același piedestal cu zeii antici, cum spuneam la început”.
Cannes, o sumă de stări
Regizorul și producătorul de film povestește interacțiunea directă cu crema cinematografiei mondiale: „Practic vezi cu alți ochi acest festival. Este un loc în care trăiești festivalul. Ăsta este și paradoxul acestui cuvânt fotografie. Mereu am spus că definiția imaginii, a fotografiei e ceva ce se vede. Vezi o rochie. Vezi o privire. Vezi o bijuterie. Dar ce stare ai într-o oră întreagă a unui covor care se încheie în apogeul prezenței echipei este o stare greu de descris. Acest festival Cannes este o sumă de stări, o sumă de superlative de stări. În momentul în care ești pe covor ca invitat este un festival. Când ești ca fotograf este alt festival. Când ești ca cinefil și te uiți doar la filme este alt festival. Când te plimbi pe Croazetă și vezi atâtea rochii și atâtea superlative este alt festival. Superlativ e cuvântul cheie. Iar suma tuturor acestor festivaluri este Cannes. Asta e trăirea Cannesului. Nu poate fi imortalizată în timp și spațiu. Nu poate fi concretizată în niște coordonate”.
În 15 ani de este pe covorul roșu, ca fotograf acreditat, nu mai există „momentul cel mai”. „Acest «cel mai» este zilnic și este moment de moment. Sigur că au fost niște evenimente în care totul a fost ca un tablou sau ca o carte, ca o Biblie: Belmondo, Delon, Sophia Loren. Dar nu ei în sine ca oameni și personalități, ci ceea ce ei îți transmit în momentul în care îi vezi și se apleacă în fața ta și îți zâmbesc”.
Nopți nedormite, satisfacții pe măsură
E strălucire, dar și multă muncă. Să vedem ce se întâmplă în spatele reflectoarelor: „E mult prea multă bucurie, zâmbet și strasuri ca să mai ții cont și de celelalte. Sigur că sunt nopți nedormite, oboseală, mii de pași, sute, zeci de mii de metri făcuți, alergat după rochii, după costume. Astea sunt momente grele. Să fii acolo de dimineață de la 9. Și nu poți să spui că nu te trezești pentru că nu în fiecare zi te duci să ai ședință foto cu George Lucas, spre exemplu. Așa cum spunea Thierry Frémaux, la Cannes îți închei ziua cu ultimul whisky la ora 3 dimineaţa și ți-o începi cu prima șampanie la ora 8. Astea sunt momentele grele în care organismul fizic nu vrea să te ajute pentru că nu poate, pentru că nu duce”.
Cum a ajuns la Cannes
Cristian Radu Nema are aceeași explicație când e întrebat cum a ajuns să fie singurul fotograf român acreditat la festivalul de pe Coasta de Azur. „Pentru că e maximul și întotdeauna mi-am dorit să merg doar în maxim. Nu vreau să fiu nepoliticos față de ceilalți care mi-au adresat aceeași întrebare fie în privat, fie în public, dar tuturor le-am dat același răspuns simplu. Mi-am dorit. De la dorință pleacă. Avem 22–23 de ani când am aterizat aici și l-am descoperit. Când ești aici descoperi, așa cum am enumerat mai înainte, zece Cannes-uri. Dar dacă nu ești aici și îl vezi doar din imagini, fotografii sau filme vechi, mi-l imaginam ceva de neatins. Dar în continuare, după 15 ani mi-l imaginez de neatins. În orice caz, e cu totul alt Cannes acela pe care îl vezi fără să respiri aici”.
