Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hans van Manen este numit Marele Bătrân al dansului şi anul naşterii lui, 1932, explică definiţia. Totuşi ştim cum circulă acum cu insistenţă creatorii în vârstă, productivi şi magnetici, capabili să combine o prospeţime continuă ci ideea de patrimoniu ce merită cunoscut. Ne-o spun ultimele cărţi semnate de scenaristul şi scriitorul Andrea Camilleri, dispărut în urmă cu câteva zile.
Coregraful olandez Hans van Manen, în pofida vârstei sale, continuă să pună în scenă balet după balet (a depăşit 120 de creaţii). Incredibil, ca şi geniul său, admirat întâi de cunoscătorii pasionaţi, a devenit în timp popular. Din nume cunoscut de pasionaţi Van Manen, odată cu vârsta, s-a transformat în star graţie valului de recunoaşteri.
Peste 70 de companii din lume au inclus baletele sale incisive şi surprinzătoare în repertoriu. Operele lui sunt puternice şi lirice, cizelate; dar şi ironice, violente şi pline de explozii emotive. Nu există nimic rece în dansul lui extrem de tehnic, care în ciuda elementelor acrobatice este plin de poezie umanistă.
Cu seara Odă Maestrului (titlu pertinent), Festivalul celor Două Lumi din Spoleto l-a omagiat găzduind la Teatro Romano Baletul Naţional Olandez, cea mai bună trupă care îi cunoaşte perfect stilul şi căreia i-a încredinţat un spectacol format din trei coregrafii. Adagio Hammerklavier, pe muzica lui Beethoven, aduce în scenă un cuplu organizat dizarmonic (nu este o contradicţie în termeni), în pas de deux, semnificând dorinţe nerealizate, atracţii şi respingeri, contraste şi frustrări. În Kleines Requiem, pe muzica polonezului Henryk Mikolaj Gorecki, câteva duete de dans, fine şi melancolice reflectă temele despărţirii şi frica de singurătate. Omagiul s-a încheiat cu The Master, un fantastic show format din 5 Tangouri, piesa cea mai cuoscută şi expresivă ale lui Hans van Manen.
Coregraful mărturiseşte că timp de doi ani tripticul, interpretat cu prilejul împlinirii a 85 de ani, a fost celebru la Amsterdam. Spectacolul a fost creat în anii 70 pe muzica lui Astor Piazzolla.
“L-am descoperit pe acest compozitor ascultând piesele sale în timpul unei cine la Berlin, cu mult timp în urmă, când el nu era cunoscut încă, şi l-am simţit atât de stimulator, încât mi-am pierdut capul. De aceea i-am dedicat primul meu balet teatral, construit pe tangourile sale. Piazzola l-a văzut şi i-a plăcut cu adevărat. Este straniu acest amestec de pasionalitate a tangoului şi formele baletului academic. Acestea, în aparenta lor răceală, oferă un mod inovator de a folosi ritmurile dansului argentinian. Combinaţia între foc şi ghiaţă, abia evocată, conduce la observarea convieţuirii extraordinare, în interiorul dansului, a emoţiilor intense şi a unei puternice structuri raţionale. Pare o contradicţie şi totuşi funcţionează. Chiar dacă nu spun o poveste, baletele mele vorbesc despre relaţii pline de emoţie. Dansatorii nu trebuie să privească publicul în timp ce dansează, nici să facă tot ce pot pentru a se arăta “drăguţi”: ci să-şi aţintească privirile unul asupra altuia cu maximă concetrare, determinând raporturi. Nu pregătim torturi de ciocolată. Facem balet. În ceea ce priveşte structura, coregraful este un arhitect. Trebuie să construiască o casă. Care trebuie să aibă logică, să stea în picioare”.
Întrebat într-un interviu de către Leonetta Bentivoglio care sunt punctele de referinţă care i-au determinat cariera, Hans van Manen a afirmat: “Permiteţi-mi să consider stupid un artist care declară că nu a fost inspirat de nimeni şi că eu iubesc faptul că am suferit influenţe, că Balanchine a însemnat pentru mine mai mult decât oricine altcineva. În baletele sale uimesc claritatea şi muzicalitatea combinaţiilor. Este unicul coregraf care a reuşit să folosească paşii cunoscuţi într-un mod nemaivăzut. Pentru mine a fost decisivă şi influenţa Marthei Graham şi, în general, găsesc minunată estetica coregrafică dezvoltată în Statele Unite în anii 60 şi 70. Eu folosesc limbajul clasic, dar am învăţat mult din dansul contemporan şi din mişcările vieţii cotidiene, care pot intra în compoziţiile mele. Cred că un aspect central al coregrafiei mele este perfecta egalitate între bărbaţi şi femei. Imaginea feminină din piesele mele nu mai este afectată sau aservită partenerului, ci foarte puternică”.
Citește pe Antena3.ro
La remarca jurnaliştilor de la Conferinţa de presă potrivit căreia astăzi în Europa sunt puse adesea în scenă coregrafii lipsite de orice tehnică, cum ar fi cele ale lui Alessandro Sciarroni care a fost pemiat cu Leul de Aur la Bienala de la Veneţia, coregraful a răspuns: “Echivocul s-a născut odată cu Pina Bausch, care a început să insereze gestualitatea în dans. S-a considerat astfel că şi cei care nu sunt dansatori pot dansa. Nu este aşa sau, cel puţin, la Pina nu este aşa. Interpreţii ei sunt super-profesionişti. Tendinţa de a evada din tehnică s-a accentuat, dar nu vreau să spun nimic depre asta. Avem nevoie de cel puţin cinci ani pentru a evalua un fenomen. Este obligatoriu să avem răbdare. Pot fi descoperite arii de acţiune semnificative şi dincolo de tehnică. Problema nu este tehnica în sine, ci substanţa expresivă emanată de un autor”.
Odă Maestrului este una dintre coregrafiile cele mai lirice create de Van Manen. Baletul, pentru trei perechi, începe cu puternice reacţii exprimând sentimente între frustrare, furie sau melancolie. Primul duet arată o continuă oscilare între atracţie şi repulsie, care devine mai adâncă şi mai pasionată în cel de al doilea duet. Rezonanţele negative de iritare, provocate de o invitaţie fără răspuns din partea partenerului, sunt rezolvate în duetul final sub semnul celei mai pure armonii, cu o cheie de boltă care constituie nota dominantă a legăturii.
Chintesenţa baletului este relevată de variaţiunile masculine, începute cu accente de orgoliu, întrerupte apoi de o ţinută care cere afectuos scuze şi acceptare necondiţionată. Van Manen păstrează abundenţa exploziilor emoţionale, care este marca sa, cu o cumulare de tensiuni eliberate înainte de a ajunge la punctul culminant. Se explică astfel fluxul şi refluxul sentimentelor, atât de dominante în acest balet în care pozele şi închiderile sunt încredinţate unui singur gest esenţial ca însuşi dansul.
Piesa a fost considerată “un exemplu de introspecţie şi emoţii controlate. Adagio, spune Van Manen, nu este un balet moderat, ci o mişcare la nivelul minim posibil” şi “o sărbătoare pentru trei cupluri, baletul cel mai iubit întotdeauna”.
Altă manieră cu cele 5 Tangouri, fulgurantă demonstraţie de mişcare. Din 1977, piesa a fost interpretată cu succes în întreaga lume, pentru fascinaţia exercitată de duetul expresiv.
În Kleines Requiem, care a avut debutul în 1996, sunetele obscure, misterios aluzive ale compozitorului polonez însoţesc paşii balerinilor de-a lungul scenei pentru a povesti temele despărţirii, morţii şi singurătăţii.
