Hortensia Papadat-Bengescu, calvarul din spatele măștii literare

Căsătorită cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă decât ea (fără acordul părinților) tocmai pentru a scăpa de rigorile familiale impuse de colonelul Bengescu, tatăl autoarei, Hortensia a nimerit prost, viața alături de Nicolae Papadat, doctor în drept la Liège, dovedindu-se a fi un coșmar care a durat mai bine de patruzeci și cinci de ani, vreme în care „Doamna Bengescu” - așa cum i se adresa criticul Eugen Lovinescu - i-a dăruit soțului cinci copii, iar nouă, românilor, Ciclul romanesc al Hallipilor, sute de poezii, piese de teatru și - de ce nu? - faimosul volum „Concert din muzică de Bach”, spaima la BAC a generației Facebook.  

Fiică a ofițerului Dimitrie Bengescu (frate cu generalul-dramaturg G. Bengescu-Dabija) și a profesoarei Zoe Ștefănescu, seducătoarea Hortensia (recunoscută oficial la doi ani după naștere) a învățat scrisul, cititul și limba franceză acasă, cu propria mamă. La 11 ani, fetița cu bucle blonde și privire visătoare a fost înscrisă la Institutul de studii liceale pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, unde și-a perfecționat  graiul lui Proust, a deprins (și) tainele limbii germane, a exersat pianul și pictura. „Eram un copil cuminte, dar și conștientă de gustul pentru frondă”, avea să rememoreze Hortensia în „Autobiografia” concepută la solicitarea criticului literar George Călinescu. Internatul avea să-i asigure fiicei viitorului comandant al regimentului de Dorobanți Teleorman, Dimitrie Bengescu, primele doze de libertate: „Pentru copilul izolat care începuse să cunoască vagul melancoliei era, în sfârșit, lumea. O lume miniaturală, dar cu tot ce are a fi mai târziu în germeni” - avea să mărturisească, în apogeul celebrității, scriitoarea. Despre perioada celor șapte ani trăiți de adolescenta Hortensia sub acoperișul școlii de fete, cercetătoarea Gabriela Omăt nota cu delicatețe: „Pricepută la a întocmi «compoziții» literare și epistole la solicitarea «camaradelor», degustă în secret «plăcerea de a vorbi liber sub mască» și cunoaște o adevărată «glorie». De altfel, atât «Fetița», cât și pensionul au devenit teme recurente în proza bengesciană.” („Hortensia Papadat-Bengescu. Opere”, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012).  Vreme de doi ani după absolvirea Institutului „Bolintineanu” (în 1896), Hortensia, deja o tânără de 20 de ani, a luptat cu înverșunare pentru a-și convinge tatăl să-i permită urmarea studiilor în Franța. N-a reușit și, pentru a contracara rigiditatea părintelui - pentru care o viață de studentă la Paris echivala cu compromiterea morală -, Hortensia a hotărât să se mărite. Sforțarea supremă pentru dobândirea libertății! „Poarta pe care plec în larg e calea îngustă a vieții curente. Mult prea timpuriu, nepregătită, lupt pentru a mă putea pune abia în cursul ei aparent”, evidenția, în propriul jurnal, viitoarea literată. Câtă dreptate a avut!

Cinci copii, în opt ani

După doar doi ani în care a decis să-și unească destinul cu magistratul Nicolae N. Papadat (și o călătorie de nuntă în Elveția), Hortensia dădea naștere primului copil, Nicolae (alintat Nen). În următorul an (1899), la 6 martie, vedea lumina zilei prima ei fiică, Zoe Hortense Louise, zisă și Pupa. După alte douăsprezece luni, apărea pe lume și Marcela (Ella), a treia odraslă. În 1902, venea pe lume și a patra progenitură, Dumitru-George, alintat Bebe. Apoi, în 1906, Hortensia dădea viață Bibicăi, ultima fiică, Sofia- Elena pe numele din buletin. Cinci copii în opt ani, adevărat maraton maternal - în condițiile în care soții Bengescu-Papadat s-au mutat de la Turnu Măgurele, la Buzău și înapoi pe Dunăre, apoi la Focșani și Ploiești, pentru a reveni din nou la Turnu Măgurele (pentru un deceniu). Frământată existență pentru o intelectuală sortită să reinventeze romanul românesc! Și măcar dacă ar fi avut un mariaj fericit, dar n-a fost deloc așa, dovadă jurnalul secret al scriitoarei, care sancționează dur derapajele soțului, unul care nu tolera activitatea literară a nevestei, nici măcar dăruirea - „Ce josnic!” - ca soră medicală (în timpul războiului). Dar să dăm citire repulsiei creatoarei din unele însemnări încă inedite, oferite de Camil Baltazar în volumul „Contemporan cu ei” (1962). Fragmentele sunt extrase din caietele pe anul 1949, când soțul Hortensiei, aproape nonagenar, infirm și orb, tocmai încetase din viață: „E constatarea că viața ta întreagă, timp de patruzeci și cinci de ani de căsătorie (ba mai mult), a fost distrusă de egoismul felurit al omului ce a fost și îți este soț, dar sensul de soț, de tovarăș, de protector, nu există. Da, sunt multe de spus!”. Și femeia le spune: „ Da, el poate aduce argumente de nemulțumire, și faimoasa sa indignare din faptul că sunt o intelectuală. Nu! Nu e comică, cum ar părea această indignare, e profund sinceră. «La noi în casă - striga neobosit și cu convingerea în dreptatea lui -, la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe»! Se poate vedea din aceste cuvinte chiar mediul suburban - de treabă, să zicem - dar lipsit de orice intelectualitate de orice grad, ba chiar socotind lectura ca pe ceva rușinos.”

Scena penibilă a unei cine

E limpede, așadar, că domnul Papadat disprețuia libertatea femeii intelectuale și, mai mult decât atât, i se punea împotrivă. Facem loc unei speculații asumate de Paul Cernat, critic literar și profesor la „Litere”, la Universitatea din București: „Înainte să se prăpădească (în 1949), bătrânul Nicolae Papadat, cu mințile rătăcite (pare-se), își cam chinuia soția, aproape infirmă și ea. Amănunte de culise am descoperit în amintirile lui Mihail Sevastos despre perioada în care fusese coleg cu Hortensia la «Viața Românească»”. Să le cunoaștem: „Era prin toamna lui 1916, România intrase oficial în război cu Puterile Centrale, scriitoarea lucra la «Femeia în fața oglinzei», iar Sevastos se îndrepta dinspre București spre Iași, în refugiu. În drum, Sevastos a fost găzduit peste noapte în casa lui Nicolae Papadat, pe atunci prezident al Tribunalului Putna. Hortensia l-a primit cu brațele deschise, ca pe unul din familia ei literară, în schimb soțul (liberal antantist) i-a bătut obrazul oaspetelui, vădind grave nepotriviri de caracter politic cu confrații soției”. Și acum, mărturia lui Sevastos: „La masa de seară s-a petrecut o scenă penibilă. Soţul dumneaei - înalt, băţos şi cu mustăţile lungi - m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele… nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete”. Va urma, pentru Hortensia, episodul (traumatic) de pe front, ca soră de caritate la Focșani, de pe urma căruia a rezultat romanul «de război» Balaurul (și aici, Nicolae Papadat s-a opus ca soția sa să se coboare la o așa îndeletnicire) - mai reliefa Paul Cernat. Scăpată cu chiu, cu vai din anonimatul provinciei, Hortensia Papadat-Bengescu avea să alunece la București în siajul antantistului Eugen Lovinescu, adversar ireconciliabil al lui Garabet Ibrăileanu, literatul care o lansase pe orbita culturii la „Viața Românească”. 

Iadul de acasă

Aversiunea soțului o va urmări însă peste tot, de la început până la sfârșit, dovadă o scrisoare adresată de Hortensia (și consemnată de cercetătoarea Gabriela Omăt în deschiderea volumelor închinate scriitoarei în cadrul colecției Opere Fundamentale coordonate de academicianul Eugen Simion) confidentei Constanța Marino-Moscu, artista care a îndemnat-o să-și scrie romanele: „Prietena ta Hortense este ucisă, întemnițată, anihilată, distrusă din vina ei, pentru a fi dezlănțuit prin ființa ei, într-un om de care depinde, o furie de egoism, de gelozie, de ferocitate, de nebunie cum nu s-a mai pomenit. Or, află că-n felul ăsta nu pot trăi!” Astfel de mărturii terifiante nu sunt singulare. Iată încă una, pentru a înțelege mai bine infernul casnic în care s-a zbătut creatoarea romanelor „Logodnicul”, „Rădăcini” ori „Străina” (neterminat): „În fața lui Dumnezeu și a oamenilor pot jura că el, zi de zi, ceas, de ceas, în adevăr mă ucide și că din pricina lui am această recidivă a boalei celei atât de rele. Acum să fiu imobilizată în pat, aci, ar fi cumplit. De aceea, deși nu am bani decât puțini de tot, am chemat pe dl. dr. prof. Drăgănescu”. Și totuși, „Doamna romanului românesc” a supraviețuit, și-a scris opera, care a ajuns, spre norocul unora și spaima altora (generația Facebook îngrozită de „subiectul” „Concert din muzică de Bach”), până la noi, prilej pentru criticul literar Eugen Simion să proclame: „Ce reprezintă, în totalitate, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu? Un moment esențial în evoluția romanului nostru. Este momentul prim, și, probabil, cel mai important al modernizării lui. Ciclul Hallipilor aduce o tipologie nemaiîntâlnită până atunci în epica românească și, mai ales, vine cu un stil nou de a scrie. Un stil în care pătrunde masiv eseul romanesc și analiza psihologiilor în mișcare”.  

Magnet pentru „craii” Ion Barbu, Felix Aderca, Eugen Lovinescu

De remarcat că magistratul Nicolae N. Papadat avea motive întemeiate să condamne „viața literară” a soției cu un deceniu mai tânără. Cercetătoarea Gabriela Omăt consemna, în aparatul critic al ediției închinate Hortensiei de Fundația Națională pentru Știință și Artă, amănunte interesante: „Anii ‘20 au fost epoca de glorie a cenaclului din Strada Câmpineanu, iar Hortensia Papadat-Bengescu avea să rămână în memoria sburătoriștilor ca o efigie a acestei glorii. Prezența ei captiva prin prestanță (atent studiată, de altfel) și, chiar la cei 47 de ani, printr-o splendoare a feminității care a sedus  pe un Felix Aderca și pe Eugen Lovinescu însuși”. Și asta nu e totul: „Cât despre Ion Barbu, expert în materie, accesul lui pasional a și dat naștere rumorilor picante, imortalizat de el însuși, încă din februarie 1920, într-un poem pe care i-l dedicase, «În Ceață»”. Să dezvelim poezia de dragoste barbiană, e o bijuterie: … „Se-amestecase ceața din noi cu cea din slavă/ Și, silnici, pașii noștri trezeau - o cât de rar! - / Ecouri fără nume prin liniștea puhavă/ Din acel trist și umed sfârșit de făurar. // […] Ne prăbușeam … Când iată că, înclinând privirea, / Acolo, jos, pe creasta de caldarâm și lut, / Zărirăm două umbre unite: contopirea/ Sălbatică, informă, a marelui Sărut. // […] O, simpla înfrățire, pătrunderea lui oarbă! .../ Când, când interioarele mări vor izbuti/ Ca ele să se-mbine, ca ele să se soarbă?/ Când, învălită-n caldul sărut, te vei topi? // O, spune-mi: deși drumul e astăzi sulf și zgură, / din depărtatul șipot îmi va fi dat să beau? / Și-om prelungi povestea ce-n lumea lor obscură/ Imaginile noastre de umbră începeau?”. 

Moarte în anonimat și sărăcie

În ianuarie 1955, apărea în „Gazeta literară” un comunicat discret al Consiliului de Miniștri în care era specificat sprijinul pentru literații neamului aflați în nevoie. Alături de numele poeților George Bacovia și Tudor Arghezi figura și cel al Hortensiei Papadat-Bengescu, căreia i se acorda un sprijin bănesc anual în valoare de 2.000 de lei. Gest tardiv al comuniștilor … După doar două luni, „Doamna romanului românesc” avea să se stingă din viață în locuința de pe Strada Bărăției din București, amărâtă de interzicerea romanelor sale în librăriile socialiste. La înmormântare, una extrem de pauperă, au participat doar membrii familiei și câțiva reprezentanți ai lumii literare, printre care Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga și Nicolae Balotă. Ultimul avea să consemneze în propriul jurnal: „Rușine generației sale, rușine nouă, rușine romancierilor, rușine lui Vianu, lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius … Rușine literaturii române!”.

În 8 decembrie 2021 s-au împlinit 145 de ani de la nașterea, la Ivești, Galați, a Hortensiei Papadat-Bengescu, cea mai importantă scriitoare a literaturii române

42 de ani avea Hortensia Papadat-Bengescu când a debutat editorial, cu volumul de proză scurtă „Ape adânci”

„Prietena ta Hortense este ucisă, întemnițată, anihilată, distrusă din vina ei, pentru a fi dezlănțuit prin ființa ei, într-un om de care depinde, o furie de egoism, de gelozie, de ferocitate, de nebunie cum nu s-a mai pomenit”, Hortensia Papadat-Bengescu, într-o scrisoare adresată prietenei Constanța Marino-Moscu