Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost născut în an revoluționar, 18 ianuarie 1848, la Șiria, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, și a murit între cele două războaie mondiale, în 17 august 1925, la Panciu, România, în casa uneia dintre fiice.
L-am pomenit de nenumărate ori aici, la „Legendele României”, pe Slavici, pe Slavici romancierul deschizător de drumuri, pe Slavici nuvelistul de graniță, pe Slavici pedagogul, pe Slavici memorialistul etc. Dar, pentru a nu uita vreodată, îl cădelnițăm astăzi, aici, și pe Slavici jurnalistul, cu bubele și strălucirile lui. Repere ne vor fi tușele aplicate de regretatul critic literar Eugen Simion, care l-a încondeiat pe adeptul „federalizării” în fraze atent meșteșugite: „Ca jurnalist, Slavici a spus-o răspicat - «Am refuzat să fie «copil de cor»!, adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el avea să gândească și să judece cu capul lui. Greșind deseori. Oricum, a fost un caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești unde actorii își schimbau deseori opiniile de la un sezon la altul. În epoca lui și chiar și mai târziu, inflexibilul, seriosul Slavici nu poate fi comparat, din acest punct de vedere, decât cu Eminescu, greu de scos, cum se știe, din fantasmele și convingerile sale. Asemănările se opresc aici pentru că în timp ce Eminescu este în jurnalistică un vizionar romantic cu o filosofie de existență și cu o concepție istorică bazată pe câteva principii și, prin capacitatea lui de expresie, un excepțional prozator de idei, Slavici este un spirit mai pragmatic, fără mare imaginație. El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate.”
5 procese de presă și două condamnări
Aprofundat: „Mediul politic și intelectual românesc din Regat și din Transilvania nu-i este favorabil lui Slavici, nici lumea politică maghiară nu-i acceptă ideile, deși gazetarul apără Coroana Ungară. Poziție, încă o dată, incomodă, greu de acceptat de o tabără sau alta. Slavici și-o apără, cum se va vedea, cu cerbicie în Timpul, Tribuna, Corespondența română, Minerva, Ziua, Gazeta Bucureștilor și în alte publicații la care a colaborat, de o parte și de alta a munților, înfruntă cinci procese de presă și pentru convingerile sale stă în două rânduri la închisoare. O dată la Vac (1888-1889), închis de unguri, și a doua oară la București, în 1919, trimis de compatrioții săi care s-au simțit trădați de autorul Marei, ostil ideii ca românii din Transilvania să intre într-un stat unitar român... Tot el scrisese însă în mai multe rânduri, că «pentru toți românii, soarele de la București răsare» și va milita pentru solidaritatea națională. O solidaritate și o unire culturale, nu politică, statală...”.
Acuzator al „bizantinismului” din Regat
Fascinant, nu? „Publicistica lui Slavici - urma Eugen Simion - merge în această direcție și, exceptând federalismul său - susținut, de altfel, și de alți intelectuali ardeleni (Aurel C. Popovici este numele cel mai reputat) - ea oferă, judecată în sine, probe de curaj moral, de talent jurnalistic și de cunoștințe solide în domeniul economic și juridic. Ioan Slavici este, din acest punct de vedere, un spirit ardelean exemplar: aplicat, tenace, ordonat în judecăți, procedural, spirit polemic neîmblânzit când îi este atinsă moralitatea și simte că ideile sale sunt mistificate sau minimalizate. Intervine ori de câte ori este nevoie fără să se teamă că se repetă și că ideile lui ar putea obosi vreodată. Este în genere suspicios când e vorba de «bizantinii» de la București, deși a trăit cea mai mare parte a vieții sale printre ei, a fost prieten cu Eminescu și I.L. Caragiale și s-a bucurat de sprijinul (material și intelectual) al lui Maiorescu... Slavici continuă, cu toate acestea, să creadă că românii de dincolo (adică din Transilvania) «n-au ce să învețe de la frații lor de aici» (din Regat) și, deși nu pronunță numele lui Mitică, este deplin convins că lumea agitată a lui Mitică este neserioasă, coruptă și, de aceea, nu trebuie să te unești cu ea. O suspiciune și o prejudecată care mai dăinuie și azi în lumea intelectuală de dincolo de munți, nemulțumită că «treburile» se aranjează la București și că, în genere, se aranjează rău.”
Crez de căpătâi
Mai departe: „Cu aceste gânduri întemeiază, în 1884, Tribuna din Sibiu, promițând încă din primul număr să nu ducă o «luptă ofensivă», ci să cultive «apărarea, lucrarea pașnică și roditoare». Are un program și programul se bazează tocmai pe această acțiune legală, chibzuită, deloc ofensatoare față de instituțiile Coroanei Sfântului Ștefan (statul austro-maghiar) și, înaintea tuturor, față de împărat. Întâiul punct din program prevede recunoașterea faptului că «patria noastră» (adică imperiul din care face parte și Transilvania) este «un stat poliglot» și că, în interiorul lui, «popoarele împreunate» nu trebuie să se lupte între ele, dimpotrivă, trebuie să colaboreze pentru a nu slăbi «conștiința de unitate politică». Numai așa, scrie Slavici, exponentul unui popor, totuși, majoritar, lipsit (recunoaște chiar el) de drepturile acordate altor națiuni (cea maghiară, în primul rând), numai așa «patria» va face față pericolelor ce-o pândesc din afară. Condiția ar fi ca un popor să nu aibă mai multe drepturi legale decât celelalte și nici o lege nouă să nu jignească (termenul revine în multe articole din această perioadă) și să împiedice dezvoltarea firească a unui popor... Pe scurt: programul Tribunei promite să înduplece prin rezistență pasivă puterea politică din statul poliglot în a respecta drepturile românilor: «ne supunem legilor, dar nu ne angajăm în viața publică decât în ceea ce privește interesele zilnice și locale și uniți cu concluziile luate de unanimitatea reprezentanților trimiși de alegătorii români la conferința de la Sibiu, vom stărui ca toți românii [...] să fie solidari, să nu dea de la dânșii decât ceea ce li se poate lua și să aștepte în liniște o situație în care ne vom putea impune prin o activitate susținută cu energie»”.
Ca nuca în perete: tactica așteptării rodnice în epoca națiunilor
Slavici dorea, așadar, autonomie pentru Transilvania, nici mai mult, nici mai puțin, și pentru a o obține promitea o desăvârșită loialitate față de «capul» imperiului. „Revine în mai toate articolele asupra ideii, recomandând mereu «moderație» și silința românilor de «a nu jigni pe nimeni în dezvoltarea sa firească». Programul Tribunei preconizează, dar, o confruntare politicoasă, un război pașnic (ceea ce este un paradox), o ciocnire afectuoasă de idei care să convingă pe colegii sași și maghiari că românii sunt «oșteni mândri de firea lor deschisă și îndrăzneață»... Epoca în care Slavici susține cu îndărătnicie tactica așteptării rodnice și respectul față de legile imperiului are însă o cu totul altă mentalitate. Națiunile captive vor să fie libere și să-și formeze state unitare. Mai modest, Slavici visează «confederație de popoare, de neamuri, de națiuni în înțelesul etnografic, iar nu politic al termenului». Nu suportă de aceea «priveliștea luptei de rasă» și preconizează ca, acolo unde se află în majoritate, fiecare naționalitate să poată folosi limba proprie în administrație, jurisdicție, instrucțiune și biserică.”, remarca Eugen Simion.
Soluția la „teroarea moscovită”
Pe fir: „«E dar admisă majoritatea ca regulator în chestiunile de interes național, ba se garantează până la un punct oarecare și drepturile minorității» scrie Slavici, în spiritul democrației moderne de data aceasta. Gândind în acest fel, Slavici scrie multe lucruri adevărate, neacceptând situația ca românul să fie socotit «o parte netremnică» a imperiului, dar revolta și curajul lui publicistic se încheie, invariabil, cu îndemnul la paciență și respectul legalității imperiale. Se ceartă, altfel zis, cu zbirii imperiului, asupritorii minorităților, cu administratorii maghiari abuzivi, dar nu se atinge niciun moment de autoritatea de la Viena, chezășia, după el, a statorniciei statului poliglot... Nu-i plac nici «pribegii ușuratici» de felul lui Goga și V. Lucaciu care s-au lăsat amăgiți de ideea, susținută de București, despre unirea românilor de pretutindeni într-un singur stat. Slavici vine, la acest punct, cu argumentul primejdiei rusești (argumentul vechi al junimiștilor). «Teroarea moscovită», scrie el, nu se poate combate decât prin alianța cu Austria. Aceasta înseamnă: confederațiune, autonomie, respect față de legile imperiului, unitate culturală, nu politică, rezistență pasivă, răbdare, așteptare, pe scurt: autonomie cu acțiune pașnică, memorandistă”.
4 feluri de români în Transilvania
Mai mult (și mai interesant): „Când se formează la București un «curent șovinist», susținut de emigranții români din Transilvania, Slavici nu-i mulțumit, zicând că «șoviniștii români fac jocurile Rusiei, marele, adevăratul dușman al națiunii române». Polemica în jurul acestei opțiuni este repetitivă, infinită și, de multe ori, decepționantă ideologic și moral în articolele lui Slavici. De puține ori prozatorul iese din ea și atunci încearcă să facă, de pildă, speculații privitoare la morala și psihologia publică. Publicul românesc din Ardeal ar fi de patru feluri: 1) oamenii cu vederi bine stabilite și înclinări statornice (publicul bun, cultivat, înțelept; pe acesta se sprijină acțiunea Tribunei); 2) publicul care constituie zestrea guvernamentală (oamenii de știință, artiștii, comersanții) care caută liniștea și mersul regulat al afacerilor; aceștia sunt la rândul lor de două feluri: unii trăiesc în cuviincioasă rezervă și fac bine, alții se umilesc și fac servicii urâte; pe aceștia din urmă moralistul Slavici îi detestă, se înțelege. Mai sunt, apoi, 3) indivizii de-a pururea nemulțumiți, protestatarii, insurgenții; nu-i aprobă nici pe aceștia. În fine 4) categoria oamenilor indiferenți politicește... Aceștia își caută de treabă, n-au convingeri și, când este să aleagă, aleg pe unii sau pe alții în funcție de starea lor afectivă (înclinările momentane). Moralistul manifestă toleranță și față de cei din urmă, zicând că, deși fără convingeri, ei pot fi luptători buni.”
Modelul românului lui Slavici: tolerant, rezistent și chibzuit
„Împărțirea făcută de Slavici - opina Eugen Simion - nu-i rea și nu exprimă numai psihologia publicului românesc. Indiferenți, fripturiști, oameni loiali, protestatari, spirite mesianice există pretutindeni. Ceea ce ar caracteriza pe români, după el, ar fi disciplina morală, statornicia, ținerea cumpătului în împrejurări grele... Să se remarce faptul că toate aceste virtuți sunt cel mai des contestate de cei care analizează psihologia poporului român. Lipsa de statornicie (spiritul tranzacțional) și neseriozitatea (bizantinismul) ar eroda gena noastră națională. Slavici vorbește și el de bizantinism, dar crede că centrul lui este la București, nu în Transilvania. Aici (în imperiu) «mișeii», «barbarii moderni» nu au încă trecere... Lăsând deoparte ideile lui federaliste, autonomiste și strategia răbdării și a așteptării, trebuie să remarcăm faptul pozitiv că, prin publicistica sa, Slavici face cu destulă pricepere pedagogie națională. Dă mereu sfaturi, vrea să educe publicul (poporul), propunând un model uman. Modelul unui român blajin, tolerant, răbdător, rezervat în toate, rezistent și chibzuit, iarăși, în tot ce face. Nu-i bine, zice el, «să ne grăim de rău unii pe alții», nu-i deloc bine să ne temem unii de alții, e bine să vorbim deschis, să nu facem lucrurile în secret, în fruntea unei comunități să ajungă «cei înțelepți și știutori» etc. Sfaturi bune, bătrânești, morală veche, democrație socială în tonuri patriarhale, în fine, pedagogie sănătoasă, nu știu însă cât de eficientă în vremuri în care națiunile sunt în fierbere și vor o schimbare radicală a statutului lor.”
Ce idee i-a adus învinuirea de trădător
Cele din urmă comentarii critice: „Legalist, spirit chibzuit el însuși, Slavici n-a înțeles această dialectică irepresibilă și, prin cumințenia și loialitatea lui, s-a situat de multe ori împotriva spiritului din timpul său. În interiorul acestei obstinante demonstrații, Slavici face, totuși, multe observații juste despre situația din Transilvania, și ideea lui de bază că românii trebuie să trăiască în armonie cu sașii și ungurii, respingând, astfel, xenofobia și iredentismul, este pozitivă. Numai că, în obstinația loialității sale imperiale, el îi socotește iredentiști și pe românii care cer să trăiască într-un stat al lor... O eroare care-i va aduce, se știe, învinuirea de trădător. Goga îi dedică un poem apocaliptic (Unui scriitor vândut) în care eroii prozatorului apar într-o noapte de jale să-i ceară socoteală pentru păcatul lui de moarte... Bătrânul scriitor nu s-a lăsat însă intimidat și a mers mai departe cu utopia lui federalistă, preferând astfel să fie contestat, hulit, decât să-și schimbe convingerile.”
A sancționat corupția (românească) și colonialismul (englez)
În 1914, Ioan Slavici a fost director al ziarului Ziua din București (subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare) unde a susținut neutralitatea României sau intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești. După eliberare, în același an, a rămas la București în timpul ocupației germane și a fost numit redactor al Gazetei Bucureștilor, unde supraveghea versiunea în limba română a ziarului Bukarester Tagblatt. A publicat aici articole precum Dezorganizarea armatei române, în care i-a învinovățit pe cei cu poziții militare înalte pentru propagarea corupției în armată, Nesațiul englezesc, în care a denunțat politica imperialistă britanică etc. În 1918, Slavici a publicat ultimele articole politice: Vrăjmașii milenari, Cărturarii satelor și Vremuri grele. Pentru articolele din Gazeta Bucureștilor a fost condamnat în anul 1919 la 5 ani de închisoare, din care a executat doar un an, la Penitenciarul Văcărești.
177 de ani se vor fi împlinit în 18 ianuarie 2026 de la nașterea lui Ioan Slavici.
Ioan Slavici a înfruntat cinci procese de presă și două condamnări la închisoare pe care le-a ispășit la Vac (Ungaria, 1888-1889), și la București (1919).
„Pentru toți românii, soarele de la București răsare.”, Ioan Slavici, jurnalist
„Rusia e marele, adevăratul dușman al națiunii române.”, Ioan Slavici
Jurnalistul Ioan Slavici a fost adeptul federalismului - cu alte cuvinte, a militat pentru integrarea românilor din Transilvania în componența Imperiului condus de la Viena.
Citește pe Antena3.ro
