Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Plecat de acasă cu gândul să se angajeze ca muncitor necalificat la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, tânărul Ion Mihalache/Băieșu s-a răzgândit, se spune, în ultimul moment pe peronul gării din Buzău. În loc s-o apuce spre mare, a luat-o spre București, orașul tuturor posibilităților pentru un provincial fără o lețcaie în buzunar. Vremurile, întoarse pe dos de capriciile istoriei, i-au surâs. „Absolvent al Școlii de Literatură «Mihai Eminescu» în durii ani ‘50 (ca atâția alți scriitori de vârf), Băieșu a ajuns un deceniu mai târziu unul dintre cei mai populari și mai iubiți scriitori umorist-satirici ai perioadei postbelice. Schițele sale, de observație socio-morală acută, spirituală și bonomă, au făcut deliciul a două generații de telespectatori ai emisiunilor de «satiră și umor». Tanța și Costel (în interpretarea lui Octavian Cotescu și Coca Andronescu) au devenit mitologie”, semnala criticul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii dedicate scriitorului cu nume (renegat) de fruntaș țărănist.
La braț cu Fănuș și Nichita
„Dar câți, dintre cei care-au trăit acei ani, nu-și amintesc de «Iubirea e un lucru foarte mare», de «Grăbește-te încet» sau de «Astă seară dansăm în familie»? Director-fondator al publicației Amfiteatru, Ion Băieșu a fost și unul dintre așii comentariului sportiv autohton din cea mai bună perioadă a sa. Dramaturg absurdist de talent («Preșul», «Boul și vițeii», «Tristețea vânzătorului de sticle goale ș.a.), are la activ un singur roman - Balanța -, dar unul fanion, devenit, via Alexandru Tatos («Mere roșii») și Lucian Pintilie («Balanța»), reper”, remarca, în continuare, istoricul literar Paul Cernat. În plus: „Și oare câți regizori, de la Tatos la Saizescu, de la Manole Marcus la Alexa Visarion și Cornel Diaconu, nu l-au ecranizat? Cunoscut de toți, iubit de toată lumea, a fost (ca și Fănuș Neagu și Nichita Stănescu) una dintre legendele boemei artistice românești. A lăsat și un jurnal, puțin comentat. Cei care îi vor scrie biografia vor putea reconstitui mediile anilor ‘60-’80 într-un mod mult mai uman și mai viu decât toți inchizitorii retropost”.
Meditații, poker și vermut cu lămâie
După acest preambul cu zvâc, să deschidem și „dosarul secret” al scriitorului Ion Băieșu. Iată ce-și amintea, de pildă, un fost coleg de facultate, C. Stănescu (într-un articol - „Evazionism cu Ion Băieșu II” - semnat în „Ziarul financiar” în 2007): „Ne-am cunoscut prin 1961, când el, după ce trecuse prin «Școala de literatură», ajunsese redactor-șef adjunct la Scânteia tineretului, unde lucra încă din 1954. Promovat într-un post de conducere, trebuia să-și treacă ultimele examene la filologie: «cadrele» erau pretențioase și-i cereau, musai, patalamaua. Urmase la fără frecvență, avea nevoie de cursuri la zi și de... «meditații». Câțiva mari profesori ai noștri, cred, ne-au «delegat», pe mine și pe A.I. Zainescu, studenți în penultimul an, să-l aducem, cum se spune, «la zi» cu materia pe Băieșu”. Și? „Ne-am pus pe lucru, am început «meditațiile», care se încheiau, de regulă, cu lungi partide de poker, stropite cu multe pahare de vermut cu lămâie - băutura epocii. Ca răsplată pentru isprava noastră, ne chema pe la ziar. Un ban în plus nu strica. «Bătrâne, mi-a zis într-o zi, vii de la țară, ca mine. Ia du-te tu și fă-mi un reportaj de la fundu’ (el a zis altfel) batozei...». Era spre vacanță, m-am dus și i-am adus reportajul «de la fundu’ batozei»”.
În „sistem”
„Meditațiile” cu Băieșu le-au prins bine studenților Stănescu și Zainescu. Drept dovadă: „În anul următor, la repartizări, în Amfiteatrul Odobescu, tov. Gripca și Iordan de la cadre, trimișii lui Băieșu, ne cereau la ziar: așa am intrat în «sistem», la Scânteia tineretului, unde am rămas ca peste câțiva ani să-i pot face zile fripte amicului Alex Ștefănescu, dându-i astfel bune motive ca, în focul luptelor pe hârtie din ‘90, să răsufle liber și ușurat că scăpase în fine de «cimitirul tinereții sale». Spre deosebire de noi, care am «scăpat» abia după 1989 - mai rememora C. Stănescu -, Băieșu se smulsese, parțial, din «sistem» încă din 1964, plecând ca redactor-șef la Amfiteatru, unde, spre cinstea lui, a închis ochii la destule disidențe, dacă nu cumva le organiza chiar el”. Ultimele remarci (consemnate aici): „Însă până să plece la Amfiteatru, a mai avut timp să mă facă autorul unui ciclu de reportaje dintr-o rubrică a ziarului, Tineri crescători de animale (ideea de bază era că, în noile condiții, nu-i o rușine să fii «văcar», «cioban», «porcar» etc.) cu care am și «debutat», într-o broșură colectivă, la Editura Politică, unde șeful sectorului respectiv era popularul tovarăș Tuie, cunoscut bine de Băieșu și de alți scriitori prieteni cu el. Am deci motive, nu-i așa?, să-i fiu pe veci recunoscător bunului Ion Băieșu: m-a ferit de navetă, ținându-mă în ditamai Capitala și băgându-mă în «sistem», unde am și rămas”.
„Balanța”, filmul de la capătul vieții
„În ‘85, între două spectacole în Occident, mă găseam pentru câteva zile în București. Într-o seară, primesc un telefon de la Băieșu: «Bătrâne, mi-a apărut o carte. Vreau să ți-o dau». Ad-o, eu plec mâine, o citesc în avion”, reținea Lucian Pintilie în volumul de amintiri „Bricabrac”. Așa a început povestea filmului Balanța și a colaborării dintre Băieșu și Pintilie. Soarta romanului cu acelaşi titlu se răsucise prima oară în 1976, odată cu filmul de debut al regizorului Alexandru Tatos, „Mere Roșii” (după un scenariu semnat de Băieșu, evident). De remarcat că acel scenariu a reprezentat punctul de plecare şi pentru „Balanţa”, singurul roman semnat de Ion Băieșu, publicat în 1985 într-o variantă cenzurată. Versiunea integrală a cărții a apărut abia în 1990 când Băieşu începuse să lucreze cu regizorul Lucian Pintilie la scenariul filmului, pe care nu a mai apucat să îl vadă. Pelicula a fost lansată la Festivalul Internațional de Film de la Cannes și a constituit primul mare succes al cinematografiei noastre după Revoluție. În același an, Ion Băieşu s-a stins din viață.
Adorat de femeia iubită
Câteva „ilustrate” și dinspre partea feminină a lui Băieșu, schițate de Daniela, fiica scriitorului cu Claudia, soție și părinte-model: „Mama era o autodidactă, știa franceza perfect și era pusă întotdeauna la punct cu ultimile apariții literare - își amintea Daniela Băieșu. Îl ajuta pe tata, ca secretară privată, când el lucra la reviste, dar și ca sfătuitor literar. Cu ea își discuta tata ideile. Mama a bătut la mașină mii de pagini din lucrările lui. Foarte frumoasă, extrem de generoasă și ospitalieră, tot Bucureștiul știa că mama are mereu pregătit ceva bun de mâncare, chiar și pentru musafirii neanunțați. Făcea mama niște capodopere culinare originale...”. Vine vorba și despre tăticul-vedetă: „Mama l-a adorat pe tata, cu o dragoste care nu a fost slăbită nici de timp, nici de greșelile mai mari sau mai mici ale lui față de ea. Tata, la rândul lui, îi oferea întotdeauna primul exemplar din orice creație abia apărută. Aceste exemplare conțineau dedicații poetice înduioșătoare, mai ales atunci când veneau după vreo nouă prostie comisă. Dar ea îl ierta mereu”.
De la comicul de limbaj la comicul de caracter
Despre Ion Băieșu, avea cuvinte de laudă și regretatul istoric literar Eugen Simion, prieten apropiat al umoristului: „Într-un gen în care s-au încercat mulţi şi unde străluceşte modelul mare al lui I. L. Caragiale, Ion Băieşu are toate însuşirile pentru a izbuti: fantezie comică, pasiune de moralist, capacitate de a trăi pe mai multe registre afective, simţ al oralităţii şi acea uşurinţă de a inventa subiecte verosimile din observarea vieţii comune”.
Alunecare spre psihologie
În completare: „El nu-i decât în puţine cazuri ceea ce se cheamă un umorist, adică un autor care ne face să râdem învârtind bine limba până ce obţine efectul comic trebuitor. La un umorist intriga este un pretext pentru a pune personajele să vorbească, lipsind preocuparea pentru psihologie. Ion Băieşu este un ironist şi observaţia lui trece dincolo de aparenţele înveselitoare spre psihologia individului; în limbajul mai vechi al criticii s-ar putea spune că el tinde să treacă de la comicul de limbaj la comicul de caracter, de la comedia cuvântului la observaţia morală”.
3 premii ale Uniunii Scriitorilor a primit Ion Băieșu (1968, 1973, 1979)
Cunoscut de toți, iubit de toată lumea, Ion Băieșu a fost (ca și Fănuș Neagu și Nichita Stănescu) una dintre legendele boemei artistice românești”, Paul Cernat, critic literar
Ion Băieșu a fost redactor la „Albina” (1952) și „Scânteia tineretului” (1954-1964), dar şi redactor-şef al revistei studenţeşti „Amfiteatru” (1965-1968)
Ion Băieşu este un ironist şi observaţia lui trece dincolo de aparenţele înveselitoare spre psihologia individului”, Eugen Simion, critic literar
