Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut într-o familie burgheză (tatăl comerciant, mama casnică), tânărul Delumeau studiază, pe rând, la Institutul „Fénelon” din Grasse, Liceul „Masséna” din Nisa, Liceul „Thiers” din Marsilia, Liceul „Henri IV” din Paris și, în sfârșit, la École Normale Supérieure, în 1943. „Aici va primi mai târziu și numirea în învățământ. După 1947, an în care se căsătorește cu Jeanny Le Goff, viitor doctor în medicină, itinerarul său profesional va fi din ce în ce mai bogat: predă la Liceul Alain-Fournier din Bourges, devine membru al Școlii Franceze din Roma (1948-1950), predă la Liceul Chateaubriand din Rennes (1950-1954), apoi este detașat un an la Centre National de la Recherche Scientifique (1954-1955). Urmează susținerea doctoratului, potrivit regulamentului francez, cu două teze: Vie économique et sociale de Rome dans la seconde moitié du XVIe siècle (Viața economică și socială la Roma în a doua jumătate a secolului al XVI-lea) (1957-1959) și teza complementară L’Alun de Rome (Alaunul Romei) (1962)”, reținea cercetătorul Alexandru Matei în studiul „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Impresionantă carieră universitară
În cadrul acestei minibiografii excepționale: „Obține, în urma susținerii tezei, gradul de conferențiar și este ales profesor de istorie modernă la Facultatea de Litere din Rennes (1957-1970). Se mută din nou la Paris, predă la École Pratique des Hautes Études în calitate de director de studii, apoi, din 1970, la Universitatea Paris I, pentru a ocupa, în cele din urmă, Catedra de istoria mentalităților religioase de la Collège de France. Această impresionantă carieră universitară, neobișnuit de fructuoasă (douăzeci și trei de lucrări publicate), a fost răsplătită cu numeroase premii, dintre care cele mai prestigioase sunt Medalia de argint a CNRS (1982), Marele Premiu pentru istorie al Academiei Franceze (1968), Marele Premiu național pentru istorie (1987). Bibliografia lui Delumeau are câteva trăsături care o disting în ansamblul istoriografiei franceze din ultima jumătate a secolului XX. Prima și cea mai importantă este înscrierea ei în așa-numita istorie religioasă (care nu este același lucru cu istoria religiilor)”.
Un soi de antropologie religioasă
Dar? „Istoria religioasă, după o primă etapă mai polemică și doctrinară, se distanțează de tensiunile ecleziastice în care era implicată și, sub influența fastă a altor discipline (aparținând științelor umaniste), intră sub o zodie mai destinsă, mai profesională în același timp. Abandonând aparent riguroasa cartografiere taxinomică, adoptând principiile metodologice și perspectivele sociologiei, ale psihologiei și, mai târziu, ale istoriei mentalităților, istoria religioasă devine hibridul numit de specialiști istoria mentalităților religioase, sau un soi de antropologie religioasă. După cum Delumeau însuși mărturisește, a încerca […] să faci istoria păcatului […] înseamnă să întreprinzi în același timp o istorie a lui Dumnezeu și o istorie a omului (Le Péché et la peur [Păcatul și frica]). O asemenea antropologie înseamnă, precum proiectul istoriei mentalităților din care se inspiră, materializarea unei viziuni holiste asupra societății. Introducerea în studiul istoriei religioase a metodelor seriale și a istoriei cantitative aduce în atenție rupturi în evoluția istoriei și a individului, ca expresie a unor schimbări structurale în ceea ce, încă dinainte de 1929, anul apariției revistei Annales, era cunoscut sub denumirea de mental colectiv”.
Indisolubilitate
Tot aci: „În ultimă instanță, proiectul lui Delumeau era acela de a conjuga istoria creștinismului cu antropologia. Presupoziția majoră pe care se fundamentează opera sa științifică este aceea a indisolubilității spiritualității religioase de cea umană. Evoluția creștinismului nu este, în primul rând, apanajul avatarurilor doctrinare, al unor modificări de metabolism intern, ci este determinată de interacțiunile dintre Biserică, prin practicile impuse și cele interzise, și societate. Mesajul creștin nu este unul direct, a cărui receptare se produce uniform și în afara oricăror alterări sau accidente, ci unul intermediat de raporturile pe care Biserica le întreține cu diferitele grupuri sociale existente. Mesajul creștin este în primul rând o chestiune de reprezentare. Abordarea tematică a acestei fenomenologii a practicilor religioase este modalitatea aleasă de istoric, în cea de-a doua parte a operei sale, pentru menținerea coeziunii proiectului său istoriografic. Astfel, se pot distinge două etape complementare”.
Rău și Bine
Anume? „O istorie a reprezentării religioase a Răului, ilustrată de La Mort des pays de cocagne (Moartea țărilor făgăduinței) (1976), La Peur en Occident (Frica în Occident) (1978), Le Péché et la peur (1983), Le Malheur des temps. Histoire des fléaux et des calamités en France (Urgia vremurilor. O istorie a flagelurilor și a calamităților în Franța) (1987), și o istorie a reprezentării religioase a Binelui, materializată în cele mai recente lucrări: Rassurer et protéger. Le Sentiment de sécurité dans l’Occident d’autrefois (Liniștiți și ocrotiți. Sentimentul de siguranță în Occidentul de altădată) (1989), L’Aveu et le pardon. Les Difficultés de la confession, XIIIe-XVIIIe siècles (Mărturisirea și iertarea. Dificultățile confesiunii) (1990), Une histoire du Paradis (O istorie a Paradisului), I (1992), II (1995). Pe aceste două coordonate, permanent intersectate, poate fi surprins parcursul unei istorii a conștiinței umane: sensul vieții, al morții, iubirea, relația dintre bărbat și femeie, cunoașterea experiențelor umane fundamentale de-a lungul istoriei pot fi circumscrise acestui proiect ambițios”.
Credința în nevoia de dialog
În trena celor de mai sus: „Asemenea colegilor de generație, Delumeau a fost preocupat, la începutul carierei sale, de aspecte istorice de inspirație pozitivistă, cum ar fi economia, geografia (urbanismul, prezent în teza sa de doctorat). După 1965 însă, interesul său se va îndrepta exclusiv asupra istoriei religioase. Deși catolic fervent, istoricul nu-și va impune propriile convingeri în concluziile lucrărilor sale. Este vorba de profesionalism, de respectarea deontologiei, dar, la alt nivel, mai profund, opera istoricului exprimă credința în nevoia de dialog - interconfesional -, expresie a necesității de a respecta alteritatea, de a-l cunoaște și înțelege pe celălalt. Deși catolic, Delumeau se va interesa de Reformă, de protestantism (Naissance et affirmation de la Réforme [Nașterea și afirmarea Reformei], 1965), în dorința de a le face accesibile publicului larg, dar și pentru a le reliefa trăsăturile spirituale. Acest proiect, umanist în esență, va fi încununat de o monumentală lucrare de popularizare, la care a contribuit în calitate de coordonator: Le Fait religieux (1993, tradusă în românește cu titlul Religiile lumii, 1996)”.
Pastorala fricii
Întru limpezire: „Este vorba despre un volum menit nu atât să scoată la lumină substraturile culturale ale principalelor religii și culte ale omenirii, cât să favorizeze familiarizarea cu principiile etice articulate de către acestea. După cum autorul însuși mărturisește, este vorba de posibilitatea unui dialog interconfesional, o masă rotundă la care fiecare se află pe picior de egalitate cu partenerii săi. Ideea unei abordări antropologice, prin investigația care analizează reprezentările formelor Binelui și ale Răului, ca și influența lor asupra practicilor religioase și asupra comportamentelor colective cu relevanță etică, va fi pusă în practică după 1980. Este grăitoare pentru înțelegerea resorturilor teoretice ale acestui proiect al lui Delumeau și inserția sa originară într-un element ce ține de psihologia colectivă: frica. Frica este acel sentiment împărtășit de credincioși, în special între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, ca urmare a locului tot mai considerabil acordat Infernului de către Biserică (ceea ce Delumeau numește pastorala fricii) pentru a teroriza credincioșii, și a-i teroriza spre binele lor, pentru ca ei să se lepede de păcat și să se îndrepte spre calea mântuirii (Jean Delumeau, interviu cu Michel Delon, în Magazine littéraire, nr. 356/1997)”.
Citește pe Antena3.ro
Contra unei prejudecăți marxiste
Tot înainte: „Provocarea cu bună știință a fricii de către Biserica catolică în tentativa sa de a-și menține autoritatea aflată în declin, în special după apariția individualismului creștin la sfârșitul secolului al XII-lea, este considerată de către istoricul francez una dintre cauzele decreștinării. Lucrarea Rassurer et protéger. Le Sentiment de sécurité dans l’Occident d’autrefois este consacrată tocmai reabilitării lui Dumnezeu în secolul al XVIII-lea (interviu cu Michel Delon, ibidem). Infernul are, conform lui Delumeau, o istorie, este un fapt cultural care, alături de Paradis, s-a aflat atâta vreme la originea sensului vieții prin intermediul raportării sale la moarte, la acel dincolo care, cel puțin până la Nietzsche, nu se putuse elibera de proiecții etice absolute (Bine/Rău = Paradis/Infern). În aceeași perspectivă este înlăturată, într-o manieră strălucită, prejudecata marxistă care aprecia Renașterea drept momentul augural al secularizării conștiinței umane”.
Efect de bumerang
Renașterea, afirmă Delumeau, a fost spațiul dezlănțuirilor heteroclite, „mai mult ambițioasă decât rezonabilă” (La Civilisation de la Renaissance [Civilizația Renașterii]). Viziunea unei Renașteri sumbre este întărită și de Le Malheur des temps. Histoire des fléaux et des calamités en France, secolul al XIV-lea fiind cel al domniei nesiguranței generale, moment în care, continuă autorul în Le Péché et la peur, noțiunea de „păcat” a căpătat o importanță covârșitoare, iar pesimismul dominant a dus la scăderea credinței într-un Dumnezeu patern. „Este ușor de făcut o lectură în palimpsest a acestei paradigme explicative: nenorocirile abătute asupra societății occidentale în perioada Renașterii (criza secolului al XIV-lea) au avut efect de bumerang asupra reprezentărilor religioase colective - în privința divinității, în primul rând -, iar Biserica, în calitate de gestionar prin procură al lumii, era obligată să-și înăsprească dispozitivul normativ (devenit astfel represiv)”.
Liniște și protecție
Antropologia lui Delumeau are, cum s-a văzut, o presupoziție metodologică circumscrisă psihologiei colective: „În momentul în care eram gata să întreprind o operă istoriografică aveam în vedere un al doilea obiectiv: să descopăr relațiile între teologie și aspirațiile colective, […] să arăt că există mereu în această privință o relație reciprocă de obicei inconștientă- între cerere și ofertă” (Jean Delumeau, prefață: Un itinéraire: de l’histoire à l’enseignement). „Autorul - mai nota biograful Alexandru Matei - nu-și pune problema pertinenței acestei presupoziții, căreia îi este conferit un rol euristic eminent. Remarcabilă este, desigur, coerența acestui demers (frica și, apoi, încrederea, concepte psihologice înzestrate de Delumeau cu o mare putere de iradiere). Notabilă este, de asemenea, și tenta optimistă a dispunerii versanților acestei antropologii inedite: frica, apoi încrederea. Avem de-a face, așa cum remarcă și Alexandru-Florin Platon în postfața sa la ediția românească a lucrării Le Péché et la peur, cu o opțiune etică subiacentă. Mesajul operei lui Jean Delumeau se înscrie în întregime în ampla ofensivă a neoumanismului contemporan pentru a liniști și a ocroti o societate în mare criză de repere”.
Sensul vieții
Aproape de final: „S-a vorbit despre limitările teoretice pe care le impune o abordare din punctul de vedere al unei teorii a reprezentării care și-a spus deja ultimul cuvânt (cum este psihologia colectivă, sau psihanaliza jungiană). Totuși, recurgerea la psihicul colectiv are avantajul de a situa Răul și Binele în interiorul conștiinței umane, nu în empiree transcendente și supradeterminante. Răul și Binele există, cu alte cuvinte, în noi, iar modificarea proporției lor în viziunea despre lume a incumbat întotdeauna societăților umane istorice, puterii de care au dat dovadă în înscrierea existenței într-un sens. Apofatice sau catafatice, religiile lumii au meritul de a da un sens vieții și de aceea Delumeau are dreptate să considere că religiozitatea reprezintă structura de rezistență a conștiinței”.
102 ani se vor împlini în 18 iunie 2025 de la nașterea istoricului Jean Delumeau.
Alături de Pierre Chaunu și spre deosebire de toți ceilalți confrați ai săi, Jean Delumeau este un istoric profund religios, în opera căruia ecumenismul se constituie într-un caz asumat și profesat cu perseverență.
„A încerca […] să faci istoria păcatului […] înseamnă să întreprinzi în același timp o istorie a lui Dumnezeu și o istorie a omului”, Jean Delumeau, istoric
„Mesajul operei lui Jean Delumeau se înscrie în întregime în ampla ofensivă a neoumanismului contemporan pentru a liniști și a ocroti o societate în mare criză de repere”, Alexandru Matei, cercetător
„Religiile lumii au meritul de a da un sens vieții și de aceea Delumeau are dreptate să considere că religiozitatea reprezintă structura de rezistență a conștiinței”, Alexandru Matei, cercetător
