Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orfan de mamă, crescut de un tată ceasornicar la Geneva, în Elveția de astăzi, Jean-Jacques n-a avut o copilărie prea fericită. Nevoit să părăsească orașul de pe malul Lacului Leman, Rousseau senior avea să-și încredințeze copilul pastorului Lambercier. Acesta n-a rămas însă sub aripa feței bisericești. Și-a părăsit protectorul ales de părinte și și-a luat viața în propriile mâini, practicând, pentru a supraviețui, diverse meserii, precum lacheu, ucenic de gravor etc. Adunat de pe drumuri și adăpostit de doamna de Warens la Annecy, apoi la Charmettes, Jean-Jacques nu va face mulți purici nici sub blazon feminin, alegând să ia drumul Parisului în căutarea unui noroc pe măsura propriilor ambiții.
Pe drumuri
„Inventase un sistem de notare muzicală, de altfel rău primit de Academie. Celebritatea i-o va aduce paradoxalul său răspuns la întrebarea Academiei din Dijon: contribuie științele și artele la purificarea moravurilor? Este prima sa operă, Discours sur les sciences et les arts (Discurs asupra științelor și artelor). Continuă viața boemă până când o altă protectoare, doamna d’Épinay, îi oferă un adăpost solitar și câmpenesc la Ermitage. După cearta cu Grimm, cu Diderot și cu enciclopediștii, părăsește Ermitage și rătăcește o vreme, până ce ducele de Luxemburg îi va găsi alt loc de retragere, la Montmorency. Epoca marilor opere începe: în 1761, apare romanul Julie ou la Nouvelle Héloïse (Julia sau Noua Heloisă), urmat de Émile și Du Contrat social (Despre contractul social), ambele lucrări apărute în 1762. Émile este condamnat să fie ars în piața publică, iar autorul – să fie închis. Urmărit, își caută zadarnic un azil. Geneva îi închide porțile, iar la Motiers este bătut cu pietre și alungat. Susceptibil și bănuitor din fire, cade în mania persecuției.”, evoca cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Editura Polirom, 2012).
Singurătate și detașare
În trena primelor tușe: „Refugiat un timp în Anglia, Jean-Jacques Rousseau este protejat de filosoful Hume. Se ceartă însă și cu acesta, întorcându-se în Franța, unde Parisul îl autorizează să se instaleze. Pentru a se apăra, își scrie memoriile, Confessions (Confesiuni), apărute după moartea neașteptată a autorului și care inaugurează un nou gen literar. Cele zece plimbări care compun Les Rêveries du promeneur solitaire (Visările unui hoinar singuratic), scrise în anii 1776-1778 și publicate tot după moartea sa (1782), continuă meditația despre sine și despre timp, în singurătate și detașare, înfățișând imaginea oarecum epurată - și definitivă - a lui Rousseau. Înhumat la Ermenonville, în Île des Peupliers, corpul lui este transferat la Panthéon în 1794.”
Un plebeu la Paris
Era societatea în sânul căreia a existat și a creat Rousseau pregătită pentru ideile înnoitoare ale unui asemenea gânditor? Biograful Al. Dimitriu-Păușești: „Pe la 1741, societatea Vechiului Regim își etala farmecele tot mai artificiale, tot mai desuete, fără să prezinte încă simptomele gravei crize care-i va precipita declinul în deceniile următoare. Omul civilizat, tipul de om creat de secolul Luminilor, era, de fapt, o reeditare a vechiului honnête homme al veacului trecut, dar cu orizontul lărgit de o curiozitate, o cunoaștere - fie și superficială - a altor civilizații decât cea franceză. Cu tendințe vag cosmopolite, credincios numai de formă, îmbrățișând pe ascuns o nouă religie care-și croia drumul, religia voluptății, omul civilizat evolua cu grație prin saloane și triumfa în conversația mondenă, unde avea ultima poantă și ultimul cuvânt. În mijlocul acestei societăți aristocratice ultrarafinate, apare pe neașteptate un plebeu, fecior de ceasornicar, care, fugind din cetatea natală a Genevei, ajunge, după drumuri obositoare și ocolite, până în capitala vechii civilizații.”
Un discurs-cutremur
În continuare: „Înfățișarea lui neîngrijită, barba și peruca nepieptănate îl asemănau mai curând cu un vagabond decât cu un compozitor muzical, cum pretindea a fi. Inventase un sistem de notație muzicală, care n-a reținut atenția specialiștilor; în schimb, marele public a aplaudat opera Les Muses galantes (Muzele galante), în 1745, și, mai frenetic încă, Le Devin du village (Ghicitorul satului), în 1752. Nimeni nu bănuia că muzicianul era dublat de filosoful-profet al unor timpuri noi. Deși Discours sur les sciences et les arts a avut un mare succes în 1750, nimeni n-a putut prevedea consecințele unor idei care, strălucit exprimate, nu puteau fi considerate decât drept manifestări ale unui spirit paradoxal. Rousseau nega, pur și simplu, rolul pozitiv al științelor și al artelor și vedea mai degrabă în acestea cele mai perfecte instrumente de corupție și de decadență. Discursul lui Rousseau a avut efectul unui cutremur de pământ.”
(I)luminări
Și? „Critica aprecia scrisul, argumentația, dar nu putea fi de acord cu concluziile; cei mai mulți au crezut că Rousseau argumentează numai din plăcerea paradoxului, fără să creadă nici el în ceea ce susține. Chiar Voltaire, dușmanul neîmpăcat al lui Rousseau, îi scria la acea dată o scrisoare ironică, dar politicoasă, contrastând cu răbufnirile sale de mai târziu față de autorul Contractului social: «Literatura nutrește sufletul, îl îndreaptă, îl consolează; și vă aduce chiar gloria în momentul când scrieți împotriva ei. Sunteți ca Ahile care se înfuria împotriva gloriei și ca Părintele Malebranche care, cu imaginația lui strălucită, scrie împotriva imaginației». Dar adevărata semnificație a primului discurs rousseauist n-a apărut decât mai târziu, când altele două (Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité parmi les hommes [Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni] și Lettre à d’Alembert [Scrisoare către d’Alembert]), tipărite ulterior, au luminat intențiile adevărate ale autorului lor.”
Verigi-dinamită
Mai mult: „Cele trei discursuri erau verigile unui sistem de gândire care, deocamdată, nu-și dădea pe față decât partea de negație și de dinamitare a Vechiului Regim. Științele și artele nu erau condamnate pentru ele înseși, ci pentru rolul pe care-l joacă într-o societate aristocratică: ele urmăresc cercetări inutile, îndeamnă la trândăvie pe cei care le cultivă și desăvârșesc luxul care se află la originea imoralității și a inegalității sociale. Rousseau vede, printre primii, cauza acestei inegalități în proprietatea privată și privește cu nostalgie spre vremurile fericite când oamenii, trăind izolați sau într-o comunitate fără proprietate, realizau acel paradis terestru pe care n-au încetat să-l dorească. Progresele metalurgiei și ale agriculturii n-au făcut decât să adâncească prăpastia dintre bogați și săraci; legile și instituțiile create veghează la întărirea proprietății și la menținerea inegalității. Pentru Rousseau, chiar teatrul, pe care-l consideră arta supremă a civilizației, promovează viciul și încurajează luxul. Fără să dezvăluie încă dimensiunile gândirii rousseauiste, paradoxurile succesive ale autorului ațâțau tot mai mult ura contemporanilor.”
Un inamic al neamului omenesc
„Enciclopediștii - mai arăta biograful - considerau scena drept locul cel mai potrivit pentru a-și propaga ideile; atacurile lui Rousseau împotriva teatrului îi înfuriau și mai mult decât certurile personale dintre el și Grimm sau Diderot. Voltaire, care era inima acestei civilizații, se simțea vizat în cărțile celui pe care-l considera un inamic al neamului omenesc. El presimțea în adversarul său un gânditor primejdios pentru înseși bazele raționalismului cartezian, care îi garantau durabilitatea acestei civilizații. De aceea el îi declară lui Rousseau, în amintita scrisoare, că a pierdut deprinderea de a umbla în patru labe, făcând aluzie la starea de natură paradisiacă gândită de autorul Originii și fundamentelor inegalității dintre oameni. Numai că starea naturală nu însemna întoarcerea la primitivitate, iar mitul bunului sălbatic, atât de frecvent invocat în secolul Luminilor, se va explica altfel în scrierile ulterioare ale lui Rousseau din epoca marilor creații. Spiritul distructiv al acestei prime părți a operei lui n-a scăpat contemporanilor, deși interpretările și explicațiile au fost diferite.”
Cor împotriva arhi-nebunului
Lămuriri: „Enciclopediștii - cu excepția lui d’Alembert -, în frunte cu Voltaire, au făcut cor împotriva arhi-nebunului (expresia lui Voltaire) care propovăduia nimicirea civilizației. În afara Franței, discursurile lui Rousseau au avut rezonanțe profunde și s-au căutat explicațiile paradoxurilor rousseauiste. Astfel, în Anglia, Goldsmith vede în Rousseau un mizantrop declarat, iar Burke - o virtute austeră împinsă până la cea mai încăpățânată insociabilitate. Firește, filosofii secolului al XVIII-lea nu cunoșteau termenul de alienare și nici diferitele accepții care i s-au dat în gândirea secolului XX. Contemporanii lui Rousseau nu vedeau decât contradicția stranie dintre om și operă: pe de o parte, autorul discursurilor se complăcea în compania doamnelor din înalta societate, ca doamna de Warens sau doamna d’Épinay; pe de alta, Rousseau preconiza întoarcerea la natură, singurul leac împotriva depravării și a degradării generate de societatea coruptă.”
Perfectibilități
Printre cele din urmă comentarii: „Dar firea lui Rousseau, predispoziția pentru visare și meditație interioară, hipersensibilitatea și imaginația și însuși spiritul lui erau în violentă opoziție cu spiritul societății salonarde. Vorbind despre sine însuși, Rousseau a recunoscut că două lucruri ireconciliabile se unesc în el: un temperament foarte înflăcărat și idei care se nasc cu greutate, în așa fel încât arta de a întreține o conversație devine o insuportabilă constrângere, care, ea singură, ar fi de ajuns pentru a mă dezgusta de societate. El se întreabă chiar dacă la originea acestui dezgust nu se află cumva ucigătoarea sa aversiune pentru constrângerile de orice fel. Nu că Rousseau ar fi fost lipsit de replică; dar aceasta îi venea târziu, de-abia după ce părăsea cercul monden. Îndărătul fațadei și al convenției strălucite, Rousseau ghicise tarele sociale cele mai adânci: privilegiile, inegalitatea, injustiția, imoralitatea. Întoarcerea la natură nu era, așa cum credeau Grimm și Voltaire, un ideal retrospectiv spre o umanitate idilică, istoricește imposibil de realizat. Rousseau nu avea numai nostalgia inocenței și a paradisului pierdut, temă poetică profundă și mereu actuală; la capătul gândirii lui, omul imperfect, în condițiile societății feudale, este perfectibil în condițiile unei societăți noi, pe care autorul Contractului social începe să o întrevadă.”
Perfecționare politică și morală
Încheierea: „Temeliile părții pozitive a operei sale sunt puse. Autorul își dădea seama că procesul convertirii de la dezumanizare la omul nou este o chestiune individuală, dar, în același timp, și socială; procesul de convertire este o operă grea și îndelungată. Marea trilogie rousseauistă (La Nouvelle Héloïse; Du Contrat social; Émile) marchează tot atâtea etape în perfecționarea morală și politică a omului nou.”
313 de ani se vor fi împlinit în 28 iunie 2025 de la nașterea filosofului și romancierului Jean-Jacques Rousseau.
„Pe la 1741, societatea Vechiului Regim își etala farmecele tot mai artificiale, tot mai desuete, fără să prezinte încă simptomele gravei crize care-i va precipita declinul în deceniile următoare.”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
„Nimeni nu bănuia că muzicianul Jean-Jacques Rousseau era dublat de filosoful-profet al unor timpuri noi.”, Al. Dimitriu-Păușești
„Chiar și un cap prost are uneori grijă să mediteze, dar întotdeauna numai după ce-a comis prostia.”, Jean-Jacques Rousseau
„Rousseau nega, pur și simplu, rolul pozitiv al științelor și al artelor și vedea mai degrabă în acestea cele mai perfecte instrumente de corupție și de decadență.”, Al. Dimitriu-Păușești
Citește pe Antena3.ro
