Aveţi bilete la concertul lui Cohen?

25 Sep 2008 • 00:00

Leonard Cohen a intrat în viaţa mea pe la mijlocul anilor ’70. L-am auzit cântând prima oară într-o emisiune de la Radio Bucureşti a lui Florian Pittiş. Ţin minte cele două piese transmise atunci: "Joan of Arc” şi "Famous Blue Raincoat” — două compoziţii clasice, nelipsite din nici o antologie a creaţiei sale. La acea oră, Leonard Cohen scosese patru discuri şi, cu excepţia succesului înregistrat în 1968 de cântecul "Suzanne”, cariera sa plutea într-un anonimat deloc aurit. Vreo doi ani n-am mai auzit nimic de el, dar vocea profundă şi versurile cu totul neobişnuite în peisajul muzical al vremii — amestec de romantism metafizic şi confesiune cu puternice inflexiuni senzuale — au continuat să mă urmărească.

Ca multe alte lucruri — cărţi, mâncare, haine, încălţăminte —, muzica occidentală era atent filtrată de regimul exterminator al lui Ceauşescu. Era de neconceput să găseşti în vreun magazin muzical noile producţii, şi încă unele cu iz "antiumanist” — atâta vreme cât clasicii înşişi erau trecuţi prin purgatoriul cenzurii comuniste. Cum nici în ţările vecine — Ungaria sau Iugoslavia — numele lui Cohen nu părea să fie prea popular, aproape că uitasem de el, când, în casa unei colege de facultate, Ileana Grivu, am avut surpriza de proporţii de a găsi toate discurile lui de până atunci. Le-am imprimat pe loc şi din acel moment au devenit parte a existenţei mele cotidiene. Câţiva ani mai târziu, Ileana avea să-mi "transfere cu titlu gratuit” acele discuri, deja uzate, aproape de neascultat, dar care intraseră în mitologia micii noastre lumi naive şi sentimentale.

Nu ştiam, atunci, de preocupările literare ale lui Cohen, nu auzisem de cele două romane ale sale şi nici de poeziile scrise în anii ’50 şi ’60. Aveam să le descopăr treptat, ba chiar să scriu despre ele. În clipa de faţă, marile istorii literare ale Americii de Nord se raportează la Cohen ca la unul din scriitorii emblematici ai anilor ’60. "Beautiful Losers” e o carte la fel de importantă pentru înţelegerea epocii precum scrierile lui Henry Miller pentru lumea anilor ’30 – ’40. Acestea fiind zise, l-am considerat mereu pe Leonard Cohen drept un personaj aflat undeva în istorie, impalpabil şi inaccesibil.

Şi totuşi, în 1992, am făcut un pas mare în direcţia sa. Mă aflam pentru mai multe luni în Statele Unite şi, graţie lui Leon Wieseltier — unul din prietenii apropiaţi ai lui Cohen —, am putut asculta forma "brută” a cântecelor ce aveau să alcătuiască discul "The Future”. Păstrez încă varianta înregistrată în micul său studiou de acasă a piesei care, pe disc, poartă titlul "Tacoma Trailer”. Versiunea de lucru, intitulată "Incidental Music (Helen’s Theme)”, mi se pare mult mai frumoasă, mai "coheniană”, în simplitatea ei deprimantă — ca aproape tot ce-a compus şi scris acest fascinant personaj — decât forma, e drept, mai elaborată, mai expresivă din punct de vedere tehnic, de pe disc. Graţie lui Leon, am dobândit acces la nenumărate informaţii picante privind viaţa şi creaţia poetului-baladist evreu convertit la budism. Mă amuz adesea gândindu-mă la ele — şi mă felicit că am avut tăria să nu le menţionez atunci când, în 2005, am scris o carte despre el.

De atunci, am intrat într-un soi de corespondenţă ceremonioasă cu acest om taciturn, copleşit de ciudăţenii, generos şi apatic, plin de umor şi vizitat de duhurile sinuciderii, detaşat şi obsedat. Mi-a trimis cu dedicaţii emoţionante ultimele sale creaţii — discul "Dear Heather” şi volumul de poezii "The Book of Longing” — dar asta nu mă face să mă simt unul din "apropriaţii” săi. Aflând că va concerta la Bucureşti, am încercat, mai ales la presiunea unor prieteni, să îl întâlnesc. În adâncurile mele, cred că, de fapt, nici nu voiam să-l văd în carne şi oase. Nu ştiu ce-aş fi avut să-i spun şi nici nu cred că el ar fi avut să-mi spună ceva. Aşa că emailul pe care mi l-a trimis acum câteva zile Leon Wieseltier a sosit ca o uşurare: Cohen şi-a făcut un obicei din a nu întâlni în perioada concertelor pe nimeni: "no backstage list — no social scene at all”, îi scria el lui Leon, pentru a adăuga: "A matter of survival”. În schimb, s-a oferit să-mi trimită invitaţii gratuite. Am refuzat, politicos şi încântat: atunci când te duci la un spectacol de la care ai aşteptări înalte, e bine să-ţi cumperi singur biletul!

Îl înţeleg perfect. Ştiu că majoritatea timpului şi-l va petrece meditând, încercând să-şi cruţe energia pentru spectacolul care se anunţă mult mai dinamic decât ne-am aştepta din partea unui cântăreţ de aproape trei sferturi de veac! Două prietene care au participat vara asta la concertele lui Cohen de la Montreux şi Roma au insistat tocmai pe neaşteptata energie a spectacolelor. Tot ele mi-au spus că vocea cântăreţului e incomparabil mai bună decât pe ultimul disc — unde, într-adevăr, suna stins, ca într-o minuţios pregătită despărţire de lume.

Spectacolul de la Bucureşti are şi o semnificaţie aparte: se desfăşoară în ziua în care Cohen împlineşte şaptezeci şi patru de ani. E un omagiu pe care ni-l aduce, începând la Bucureşti seria europeană a turneului mondial. Nu ştiu dacă există şi alte explicaţii, dar ca unul care i-am studiat în amănunţime biografia, îmi aduc aminte de o altă aniversare a sa, cea din 1979. Atunci, practic necunoscut pe scena muzicală a lumii, şi-a petrecut împlinirea celor patruzeci şi cinci de ani pe insula Hydra. Nu singur, ci în compania unei frumoase românce.

În ciuda eforturilor depuse, n-am reuşit să aflu amănunte despre misterioasa noastră compatrioată, o frumuseţe cu păr negru cârlionţat, şi de-o avangardistă dezinvoltură — din moment ce s-a lăsat fotografiată "topless”, întinsă pe pat, într-o poziţie acut provocatoare, promiţând nemaivăzute desfătări. În fotografie, picior peste picior, desculţ, îmbrăcat în pantaloni negri şi tricou alb, Cohen priveşte, sprijint cu antebraţul de o masă, cu o figură pe care citeşti mulţumirea de sine a masculului şi superioritatea bărbatului îmbrăcat asupra femeii despuiate. Numele acestei nimfe era Michelle (probabil, Mihaela) şi-a reprezentat, pentru o vreme — susţin biografii — un port în care s-a odihnit acest neobosit navigator în căutarea "femeii desăvârşite.” Cărţile şi cântecele sale de până acum sugerează că n-a găsit-o niciodată.

Venirea lui Leonard Cohen la Bucureşti trebuie privită, indiferent de ceea ce credem despre muzica sau literatura sa, drept un eveniment. După ce am fost vizitaţi de artişti mai mult sau mai puţin expiraţi, iată că avem şansa de-a întâlni o personalitate care, în ciuda vârstei, pare să fi atins abia în ultima vreme apogeul carierei. Opera lui Leonard Cohen reprezintă, de altfel, un elogiu al creativităţii neobosite, împinse mult dincolo de vârsta recapitulărilor nostalgice. Indiferent la mode şi conjuncturi, el a continuat să mediteze, să scrie, să compună şi să cânte. A adunat o avere, apoi, din naivitate, imprudenţă şi indolenţă, a rămas fără ea. Explicaţia actualului turneu mondial se leagă şi de acest aspect, deloc muzical, al vieţii sale: în urmă cu câţiva ani, fosta lui manageră, împreună cu un asociat, i-au devalizat, pur şi simplu, conturile! I-au rămas atâţia bani câţi să plătească nişte avocaţi pentru a-şi recupera milioanele evaporate exact ca-ntr-un cântec al lui: "They’re gone like the smoke / They’re gone like this song”.

Pe 21 septembrie am să fiu mândru să intru pe stadionul Arcul de Triumf cu biletul al cărui preţ va fi acoperind şi el o fărâmă din truda acestui bărbat sublim, care-mi însoţeşte de câteva decenii multele momente deprimante, dar şi rarissimele clipe de extaz.