Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Benny Goodman
Benny Goodman a fost consacrat drept “King of Swing” chiar la apogeul carierei sale, deşi mulţi jurnalişti de jazz sunt de părere
că au existat mulţi lideri importanţi de formaţii afro-americani care meritau acest titlu neoficial în locul lui. În orice caz,
Goodman a fost fără doar şi poate un clarinetist dotat din punct de vedere tehnic, în largul lui atât în grupuri mici cât
şi în fruntea unui big band. Mai mult, a contribuit substanţial la abolirea barierelor rasiale, deoarece a fost unul dintre primii artişti albi din lumea jazzului care a angajat muzicieni de culoare.
Copilăria lui Goodman a fost grea, la fel ca a multor altor artişti de jazz afro-americani crescuţi în prima parte a secolului XX.
Benny, născut în 1909, era cel de al zecelea copil al lui David şi al Dorei Goodman, un cuplu de emigranţi evrei care ajunseseră în Statele Unite din Polonia şi, respectiv, din Lituania. Viaţa din apartamentul lor aglomerat era grea, mai ales că tatăl, croitor de profesie, primea un salariu de mizerie muncind pentru întreprinderi exploatatore. Mai mult, adesea rămânea fără slujbă şi era nevoit să presteze munci manuale murdare, de exemplu să lucreze la un abator. De multe ori nu existau destui bani nici pentru mâncare, nici pentru încălzire în timpul iernii. Familia trăia la Chicago într-un ghetou murdar şi cu o mare rată a criminalităţii.
Cu toate acestea, David Goodman era un visător. Auzind muzica din apartamentul unui vecin, s-a dus să cerceteze şi a descoperit că vreo câţiva liceeni care trăiau alături câştigau câţiva dolari cântând prin oraş. Apoi, când a găsit o sinagogă care împrumuta instrumente muzicale copiilor fără să le ceară bani în schimb, i-a dus pe Benny şi pe cei doi fraţi ai lui mai mari să înceapă să cânte, chiar dacă plata unui bandleader cu douăzeci şi cinci de cenţi pentru o lecţie săptămânală supunea resursele familiei la un efort substanţial. Totuşi, David Goodman considera muzica o oportunitate prin care copiii lui şi-ar fi putut câştiga traiul mai uşor decât reuşise să o facă el însuşi. Lui Benny, cel mai mic dintre cei trei fraţi, i s-a dat un clarinet.
Când, un an mai târziu, lecţiile la sinagogă au încetat din lipsă de fonduri, instruirea muzicală şi trupa de tineri au fost puse la dispoziţia Jane Addams Hull House, o organizaţie de binefacere care îşi propunea să adune copiii de pe străzi şi să îi îndepărteze de o posibilă viaţă dedicată delincvenţei şi crimei. Copiii familiei Goodman mergeau pe jos destule mile ca să poată profita de învăţătură, iar în plină iarnă tatăl trebuia chiar să îi tragă cu sania. Lecţiile la preţ redus s-au dovedit utile şi, pentru că făceau parte şi din formaţia de muzică, băieţii se puteau duce în tabăra de vară de la Hull House, care ţinea două săptămâni şi se organiza într-un spaţiu de şaptezeci de acri în afara oraşului. Elevii nu interpretau jazz, ci mai ales marşuri şi uneori câte o piesă semiclasică. În perioada în care Benny a frecventat această organizaţie a întâlnit alţi elevi care aveau să devină celebri cântăreţi de jazz, printre care basistul Milt Hinton şi pianistul Art Hodes. Orizontul muzical al lui Goodman s-a lărgit simţitor când fratele lui mai mare, Charlie, acum capabil să câştige ceva bani, a adus acasă un pick-up portabil şi discuri de muzică clasică, de operă şi de jazz. (…) În ianuarie 1928, au apărut primele piese înregistrate cu numele lui. (...)
După contracte pe termen lung în diverse locuri, Goodman s-a întors la Hotel Pennsylvania din Manhattan. În perioada aceea, în 1938, a apărut ideea unui concert la Carnegie Hall, care să îi poată da jazzului prestigiul pe care îl avea muzica clasică. Goodman a repetat cu orchestra lui mai multe zile la rând în sala de spectacol pentru a se obişnui cu toţii cu acustica excepţională. Alături de orchestra sa şi de cvartet, respectiva jam session includea muzicieni din orchestrele lui Count Basie şi Duke Ellington. Concertul a rămas în istorie mai ales după ce unele discuri de vinil înregistrate în seara aceea au fost descoperite cam după şaptesprezece ani în dulapul lui Goodman şi au fost publicate de casa de discuri Columbia.
(...)”
Ken Dryden
