Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tragediana este singura care merită titlul de Divă după părerea puriştilor. Prezenţa sa psihică dezlănţuită şi majestuoasă părea extraordinară. Câteva dintre Dive, mai avizate, au simţit norii care vin asupra lor şi s-au retras în glorie. Tragediana a îndrăznit să abordeze întreg repertoriul, îmbogăţindu-şi talentul din bel canto-ul romantic care era regatul său, din tragedia clasică, din cea donizettiană sau pucciniană, din drama verdiană… Nu se ştie ce ar fi putut dobândi încă din operele pe care nu le-a cunoscut.
Maria Callas a fost una dintre personalităţile cele mai emblematice ale secolului XX, cu o voce de aur şi un temperament de foc. Îi plăcea să spună despre ea: “Eu nu sunt o cântăreaţă care joacă, ci o artistă care cântă“. Maria Callas a inflamat cele mai mari scene ale lumii cu vocea sa splendidă de soprană şi cu talentul interpretativ.
Era denumită „La Divina” sau „Regina della lirica”.
Viaţa şi mitul Mariei Callas, într-o expoziţie
La Seine musicale a propus redescoperirea ei prin intermediul unor documente, în cea mai mare parte inedite, în expoziţia Maria By Callas, în sala din l’île Séguin de la Boulogne-Billancourt, Paris.
Maria Callas este revăzută în filme, discuri, fotografii. Maria o povesteşte pe Callas. Pe ecrane, ea spune ceea ce publicul ar fi visat să audă din gura ei: munca, existenţa, teama, sacrificiile, deziluziile sale. Dificultatea pentru Maria era să fie la înălţimea lui Callas.
Tom Volf, pasionat de arta şi personalitatea celebrei soprane, a crezut că va avea nevoie de patru zile pentru a întâlni ultimii martori ai vieţii lui Callas. Toţi oamenii care au cunoscut-o bine şi care au fost traumatizaţi de scandalul din momentul dispariţiei ei şi-au deschis sertarele. O mulţime de “obiecte”, scrisori sau partituri, “documente audiovizuale, super 8, benzi magnetice, viniluri piratate” formează această expoziţie gândită de el.
“Hergé a fost inspirat de Callas când a creat personajul Bianca Castafiore. Acest personaj va fi egocentric, va avea relaţii complicate cu bărbaţii, nu se va gândi decât la ea…”
Dar, în expoziţie apare un alt personaj. “Maria by Callas îţi permite să descoperi sau să redescoperi cântăreaţa prin propria perspectivă asupra ei înseşi”, explică Volf. “O viaţă de femeie şi de artistă, narată chiar de vocea ei în cuvinte sau muzică”.
Scenografia oferă o fluiditate a vizitei. Te plimbi prin ea ca printr-un film şi Maria te priveşte în ochi.
“Sunt şi acum fetiţa americană care visează că prinţul fermecător va veni”, mărturisea Maria Callas, unui jurnalist, cu trei luni înaintea morţii.
Vizitatorul descoperă treptat modul în care Diva trece de la o femeie foarte puternică la o fiinţă mult mai umană. Nu mai are elanul de la 20 de ani. A visat să aibă copii, să gătească pentru soţul ei. Cruzimea diferenţei dintre zeiţa pe care a muncit atât de mult s-o creeze şi ceea ce în străfundul sufletului dorea să fie iese la iveală.
“O carieră presărată de capricii”, afirmă criticul Ariane Bavelier.
“A făcut crize de furie din perfecţionism, când se întâlnea cu oameni care nu atingeau nivelul de profesionalism pe care şi-l impunea ei înseşi. Se spune că a refuzat să cânte într-o seară, la Roma, pentru că nu s-a mai urcat pe scenă după primul act. Ea a explicat într-o scrisoare de 12 pagini, detaliind minut cu minut ce se întâmplase. Sosind la Roma, a simţit că a răcit, a mers la directorul Operei pentru a-i cere s-o prevină pe dublura sa că va trebui, mai mult ca sigur, s-o înlocuiască. Acesta a răspuns: «Publicul a venit s-o vadă cântând pe Callas şi Callas nu poate fi înlocuită» şi a obligat-o să cânte. Vocea i s-a stins în timpul primului act…”
Două cărţi, o casetă de discuri şi această expoziţie doresc să o dezvăluie publicului pe Maria Callas. Tom Volf a venit cu entuziasm şi cu pasiune într-un moment în care apropiaţii Mariei Callas, dezgustaţi de multă vreme de larma făcută în jurul prietenei lor, au fost de acord să-şi împărtăşească amintirile.
“La început am plecat de la idea de a realiza un documentar cu mărturiile culese de la prietenii Mariei. În timp ce filmam aceste convorbiri, cei mai mulţi dintre ei deschideau sertarele şi îmi dădeau scrisori, fotografii, îmi arătau mai multe Super 8, sau îmi puneau înregistrări audio. După un an şi jumătate, mi-am dat seama că deţineam o comoară. Destul pentru ca Maria să-şi spună ea însăşi povestea”.
“Volf a creat un fond, cu complicitatea dirijorului Georges Prêtre, pentru a strânge toate acest mărturii ale Divinei” au mărturisit şi Bruna şi Ferruccio, servitorii care au vegheat asupra ei şi i-au ţinut loc de familie.
El şi-a organizat tezaurul în diferite evenimente şi apariţii de-a lungul întregului an 2017.
În primăvara lui 2017, a publicat, la Assouline, o enormă carte de fotografii punctată cu citate în engleză, intitulată tot Maria by Callas. Un monument de strălucire şi de tandreţe.
Două alte cărţi au urmat de curând. Despre prima, Callas Confidential, apărută la editura La Martinière, Volf afirmă: “Sursele sunt albumele de fotografii personale care arată latura intimă, vacanţele, prietenii sau scena văzută din culise. Textele sunt luate din interviuri pe care le-a dat presei scrise şi din scrisori deschise, cum ar fi cea publicată în Life şi intitulată Nu sunt vinovată de toate aceste scandaluri”.
Cealaltă carte, apărută la Fayard, adună textele scrise de Callas şi amintirile neterminate pe care le-a scris şi pe care Ferruccio le păstrase. “Scria cu inima deschisă. Cele mai emoţionante sunt fără îndoială scrisorile adresate Elvirei de Hidalgo, profesoara ei de canto. Cea în care scrie: «Aş vrea să cânt Norma, care ar face din mine Regina Lumii». Cea în care povesteşte durerea după ruperea relaţiei cu Onassis. Iubesc şi lunga corespondenţă cu Pasolini, şi pe cea cu naşul grec al Mariei, care i-a dat 100 de dolari pentru a putea să plece să cânte în Italia. La sfârşitul vieţii, rupsese relaţiile cu familia. Nu-i mai rămânea decât această intimitate”.
Citite de Fanny Ardant, scrisorile servesc de fundal filmului Maria by Callas. Ardant, care a jucat în Masterclass de Terence McNally şi în Callas for ever de Zeffirelli, a învăţat să fie Diva ascultându-i cântul şi observându-i modul de a respira când cânta. “Fanny a descoperit scrisorile în studio, în momentul în care trebuia să le citească. Eu i-am indicat contextul. Tonul ei are o enormă veridicitate”, spune Tom Volf. De la un capăt la altul al filmului de 90 de minute, ca şi în celelalte cazuri, Maria se povesteşte. Publicul o vede cântând Norma, într-un teatru mic din Italia. Tocmai a sosit şi n-are încă siluetă de fluture. O vezi apoi cu prietenii ei, cu Onassis sau singură la sfârşitul vieţii”.
Filmul a fost cumpărat deja în 12 ţări, printre care China, Japonia, Australia şi Statele Unite.
Maria îşi spune povestea
Expoziţia povesteşte extraordinara carieră artistică şi viaţa Mariei Callas. Este o călătorie a emoţiei acompaniată de inegalabila voce a lui Callas, care interpretează ariile Vissi’de Arte din Tosca, Sempre Libera din Traviata, de filmări din epocă, interviuri, nenumărate obiecte ce au aparţinut artistei. Se pot admira splendidele ei rochii, bijuteriile inedite, documente provenind din arhive naţionale şi internaţionale, video-uri, scrisori, fotografii.
Să ne aducem aminte că aceasta a debutat în La Gioconda de Amilcare Ponchielli la Arena din Verona. De altfel, Verona şi Paris sunt cele două oraşe pe care le-a iubit, în care şi-a consumat triumfurile şi dramele.
Maria Callas provenea dintr-o familie de greci imigraţi în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos şi Evangelia Dimitriades. Tatăl său îşi schimbă numele în Georges Callas şi deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În 1937, părinţii se despart. Din copilăria dificilă Maria şi-a tras talentul său de tragediană.
Împreună cu mama sa, ea se întoarce în Grecia, reuşind să obţină o audiţie pentru Conservatorul din Atena, la clasa profesoarei de canto Maria Trivella.
Trivella îşi amintea de Callas: ”O studentă model. Fanatică, fără compromisuri, dedicată studiului trup şi suflet. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau şase ore pe zi… În şase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul internaţional de operă cu o muzicalitate extraordinară”.
Pe 11 aprilie 1938, la debutul său, Callas a încheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca. Întâlnirea decisivă a fost cu profesoara Elvira de Hidalgo, care se hotărăşte să-i ofere o audiţie la Conservatorul din Atena. Aceasta îşi amintea despre ea: “Atunci când a deschis gura am rămas pietrificată. Maria avea o voce excepţională. Aş putea spune că avea un trombon în vocea sa. Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără şi umplând aerul cu reverberaţii melodioase, ca un carillon. Era un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică şi disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”.
Cariera artistică a Mariei Callas a fost fulminantă. Între 1942 şi 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele Il Mercante di Venezia de Mario Castelnuovo-Tedesco, Fidelio de Ludwig van Beethoven, Der Bettelstudent de Carl Millöcker şi Tosca de Giacomo Puccini. Adevăratul său debut este la Atena, la Teatrul Olimpia în Cavalleria Rusticana. America rămâne visul său. De aceea se decide să se întoarcă la New York, unde obţine o audiţie la ”Metropolitan Opera Theater”, soldată însă cu un insucces.
Continuă să studieze pentru a-şi perfecţiona tehnica vocală şi, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din Turandot de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.
Revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoţită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreţi pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas şi îi încredinţează rolul principal în opera La Gioconda de Ponchielli. De aici începe ascensiunea sa profesională. Italia o consacră ca o mare artistă şi Divă.
În Verona îl cunoaşte pe Giovanni Battista Meneghini, industriaş bogat şi mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deşi îi separă o diferenţă de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia şi rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia. Acesta, care între timp îi devine soţ, îi oferă o icoană a Sacrei Familia, pictată de pictorul veronez Giambettino Cignaroli, care-i va deveni talismanul pe care-l va purta mereu cu ea.
În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera Norma de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florenţa, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creaţia din Norma va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi.
În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la ”Teatro alla Scala” din Milano cu opera I vespri siciliani de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârşite şi de strigăte de ”bis”.
Urmează turnee în Italia (Verona, Veneţia, Roma) şi la Chicago, ”Metropolitan Opera” din New York, ”Covent Garden” din Londra cu operele Lucia di Lammermoor de Donizetti, Aida, Il Trovatore şi La Traviata de Verdi, Norma de Bellini şi altele.
Între 1947 şi 1953 teatre din Veneţia, Florenţa şi Roma devin centrele carierei sale, unde interpretează roluri fundamentale: Norma, Lucia di Lammermoor, Medeea şi La Traviata.
Întorcându-se la Florenţa interpretează La Traviata de Giuseppe Verdi, Lucia de Lammermoor de Gaetano Donizetti, dar mai ales Medeea de Luigi Cherubini.
Celebrul şef de orchestră Arturo Toscanini este cucerit de vocea ei şi vrea să-i încredinţeze rolul titular în Macbeth de Verdi, dar opera nu a fost inclusă în programul ”Scalei”.
Viaţa Mariei Callas se împarte între diverse reprezentaţii, călătorii şi relaţii sentimentale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, cu directorul de scenă Franco Zeffirelli, cu tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959 este invitată de miliardarul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său ”Christina”, împreună cu personalităţi din protipendada internaţională. Callas se desparte de Meneghini şi devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune ”destructivă şi violentă”, cum a fost definită de ea însăşi. Onassis, gelos, o ţine departe de activitatea artistică.
Urmează un turneu în America de Sud, unde obţine un extraordinar succes la Teatrul Colon din Buenos Aires. Aplauze furtunoase în Mexic la Palacio de las Bellas Artes, unde interpretează rolurile Aida şi Traviata. Străluceşte în Traviata în Brazilia.
La insistenţele lui Zeffirelli, reapare pe scenă în 1964 cu Tosca la ”Covent Garden” şi apoi cu Norma la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu Tosca la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu Norma după actul al II-lea. O reprezentaţie la Londra cu Tosca va fi ultima sa apariţie într-un spectacol de operă.
Viaţa sa privată nu este mai bună. Onassis o părăseşte pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva preşedintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariţie în public.
Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simţul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai este decât o palidă amintire a performanţelor din trecut. Se retrage la Paris, trăieşte în singurătate, aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanţe nu tocmai clare. Moartea ei a suscitat numeroase interpretări şi fantasme. Nu de mult, o echipă de cercetători italieni de la Universitatea din Bologna a stabilit că decesul ei s-ar fi datorat unei maladii degenerative a corzilor vocale, dezminţind ipoteza că aceasta s-ar fi sinucis.
Piatra de mormânt de la cimitirul ”Père Lachaise” aminteşte de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viaţă într-un mod neegalat atâtor personaje tragice şi nefericite.
O altă poveste pasională, dar platonică, a fost cea dintre Maria Callas şi Pier Paolo Pasolini. Ea era după nouă ani ”de sacrificii inutile” alături de Onassis. El avea obsesia unui nume: Ninetto Davoli. A fost o întâlnire între două suflete fragile şi neliniştite. S-au întâlnit pentru a produce pelicula Medeea de Pasolini, în care ea era protagonistă. Erau anii 1968-1969. Medeea lui Pasolini este o îmbinare între cruditate şi inocenţă, între barbarie şi sublim, e o transfigurare a mitului tragic descris după Medeea lui Euripide. Maria Callas a reuşit un rol de excepţie realizând conflictul între lumea “arhaică” dominată de emoţii şi cea “modernă“ dominată de raţionalitate. Pelicula de un mare impact a fost finalizată în 1970. Pasolini a reuşit cu artă să schimbe registrul narativ îmbinând dragostea, moartea, disperarea, ura, plânsul…
Pasolini era îndrăgostit de ea şi îi scria: ”Eşti ca o piatră preţioasă”. Maria s-a iluzionat crezând că-l va putea vindeca de homosexualitate. Au început filmările în Africa. Cu ei erau şi scriitorii Alberto Moravia şi Dacia Maraini. La sfârşitul filmărilor el i-a dăruit un inel creat special pentru ea de Giuseppe Zigaina. Maria nu a încetat de a spera. A fost o dragoste imposibilă.
Cum a devenit Maria Callas o Divă?
Desigur, graţie unei voci excepţionale. Dar şi unei discipline de fier şi sfaturilor lui Biki, croitoreasa care i-a reinventat stilul din cap până în picioare.
Povestea stilului Divinei Callas este subiectul unei alte expoziţii care îi este dedicată la Muzeul Teatrului alla Scala din Milano. Ea a reuşit să se metamorfozeze în numai câţiva ani: impunătoare şi stângace la început, apoi dezinvoltă şi elegantă.
“Dorim să-i implicăm pe vizitatori în minunea care s-a perecut în timpul sejurului milanez al cântăreţei, începând din 1952, perioada transformării sale. Datorită sprijinului Pygmalionului său, Luchino Visconti, colaborării cu artişti ca Salvatore Fiume sau Piero Zuffi, frecventării elitei culturale a oraşului, Maria Callas a devenit imaginea bel canto-ului secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Înnăscuta ei prezenţă scenică s-a accentuat odată cu studiul şi lucrul cu regizorii, colegii, creatorii de costume şi scenografi ca Lila De Nobili sau Nicola Benois şi Piero Tosi. De exemplu, dintr-un tablou al Eleonorei Duse, expus la muzeu, Callas a imitat postura frumoasă a mâinilor în timp ce cânta La Traviata”, afirmă Donatella Brunazzi, directorea muzeului.
Costumele din expoziţie nu sunt numai mici capodopere de design vestimentar, adesea inspirate de gustul Anilor 50. Ele sugerează gestul scenic care a transformat-o pe Callas în Divina, pentru că opera nu înseamnă numai cânt, ci şi recitare şi interpretare, puncte forte ale Divei.
În septembrie 1951, toate privirile erau îndreptate, după un spectacol, asupra lui Wally Toscanini. Bărbaţi şi femei elegante umpleau sălile somptuoase. Coafurile speciale, blănurile şi bijuteriile femeilor, costumele de seară, ceasurile şi pantofii domnilor vorbeau despre avere şi despre educaţia înaltă care contează la Milano.
În palatul din via Durini 20, ochii tuturor erau aţintiţi asupra unei perechi ciudate. Bărbatul de 55 de ani, cu surâsul mereu pe buze. Ea, care ar fi putut să-i fie fiică, era mai înaltă decât el şi destul de rotunjoară. Avea ochi negri enormi şi cu o privire intensă, un nas puternic şi acvilin, buze puternic accentuate.
“Se vede că musafira noastră de onoare este grecoaică, deşi vine din America”, a şoptit stăpâna casei, Wally, prietenei ei Elvira. “Se vede şi că soţul este din Verona. Abia deschide gura”, a adăugat ironic altcineva.
Soprana de 28 de ani şi industriaşul veneţian se căsătoriseră cu trei ani înainte într-o ceremonie intimă, împotriva voinţei familiei lui. Giovanni Battista Meneghini era foarte hotărât în alegerea sa şi conversa cu ceilalţi oaspeţi.
Wally era o Doamnă a modei şi a plăcerii de a trăi. Era fiica celebrului dirijor care a “redeschis” Scala restaurată după bombardamentele din 1943. În salonul ei se aflau muzicieni, intelectuali, jurnalişti. Nu putea lipsi protagonista premierei de la Scala, Maria Callas, care apăruse în rolul Elenei din Vecerniile siciliene.
Lângă Wally, prietena ei Elvira fuma o ţigară subţire, pusă într-un ţigaret de argint. O scruta pe solista care o încântase cu puţin înainte la premieră.
Pe scenă, soprana, dovedind forţă în muzica lui Verdi şi având o extensie incredibilă a vocii, acoperită de vălurile costumului şi aureolată de lumini, îţi dădea o altă imagine. Părea înaltă. Dar acum, cufundată stângaci pe divanul tapiţat cu damasc, se arăta aşa cum era în realitate. Intimidată de lumea din jurul ei surâdea crispat.
Biki era cunoscută de toată lumea drept cel mai important stilist al momentului, chiar dacă se încăpăţâna să se declare croitor. “E atât de grasă. Corsajul e prea strâmt, fusta nu acoperă gambele care apar ca două trunchiuri şi pantofii de lac cu barete care îi taie gleznele…” Wally surâde cu prietenie. “Ar avea nevoie de câteva sfaturi bune. Chiar şi pentru bijuterii”. La urechile Mariei atârnau doi cercei enormi, care păreau imitaţii. “Cântă ca un înger, dar se îmbracă foarte prost”. Maria se ridică, se întoarce către ea şi surâde. E frumoasă când surâde.
“Mi-a plăcut mult această seară”, îi spune Biki privindu-o drept în ochi. “Mai ales aria finală, triumful. Sunt Biki, croitoreasa”. Maria surâde din nou. “Mai am atâtea de învăţat”, îi răspunde ea italiencei. “Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră”.
În 1951, în Milano, Biki era mai faimoasă decât Maria. Pseudonimul ei îi fusese dăruit de doi bărbaţi celebri. Unul era unchiul ei, Giacomo Puccini, care îi spunea în glumă „bicchi”, fetiţa răutăcioasă. De la Bicchi la Biki o condusese D’Annunzio, cu geniul său pentru găsirea numelor. În timp ce se îndepărta de cercul de admiratori, Biki a întâlnit privirea atentă a lui Meneghini care îşi sorbea şampania şi i-a făcut un semn cu capul, ca un salut respectuos.
Astfel, după o săptămână, Elvira n-a fost surprinsă când a auzit la telefon vocea bărbatului. “Ne-am cunoscut la Wally. Sunt soţul Mariei Callas (…) Vă sun ca să vă cer o întrevedere. Maria şi-a exprimat dorinţa ca dumneavoasră să-i creaţi rochiile. Ce părere aveţi?”.
Elvira a ezitat. Stilul Biki era pentru eleganţele filiforme şi eterice, cu totul diferite de cele aproximativ 100 de kilograme ale privighetorii grecoaice. Totuşi, Maria era o stea a liricii în devenire, destinată să strălucească pe toate meridianele. Ar putea duce numele Biki peste tot în lume.
În ziua întâlnirii, Maria a fost extrem de punctuală. “Dumneavoastră stăpâniţi scena, doamnă Callas. Dar, ca să vă îmbrac bine, trebuie să slăbiţi câteva kilograme fără ca aceasta să aibă repercursiuni asupra vocii dumneavoastră. Există o şcoală de gândire care afirmă că o cântăreaţă lirică nu poate fi slabă şi să aibă o voce frumoasă. Dumneavoastră trebuie să dovediţi contrariul”. “O voi face”, a răspuns Maria.
Şi actriţa, care ştia ce înseamnă disciplina, a petrecut ore şi ore pentru a deveni mai frumoasă. Elvira ştia de unde să înceapă. Trebuia să înlăture acel stil de mic burgheză, cu geantă şi pantofi asortaţi, cu jacheţică şi fustă până la genunchi. Trebuia să creeze modele structurate, cu drapaje în punctele strategice, cu croieli care să minimalizeze sânii proeminenţi, cu mănuşi lungi care să ascundă imperfecţiunile braţelor, cu coafuri care să alungească figura, cu tocuri înalte.
După câteva luni, când Maria a revenit în atelierul lui Biki, fluturele era gata să iasă din cocon. Pierduse multe kilograme. Nu îndeajuns, dar era un început promiţător. Callas se mişca în altă lume, se simţea deja “slabă”. Prezenţa ei scenică a făcut restul. A devenit o regină. A început să-şi schimbe, punându-şi în valoare, silueta de tragediană clasică, îşi machia ochii, se ruja, îşi pieptăna perfect bogatul păr negru.
În călătorii sau în turneu, Elvira o urmărea cu biletele sale prin care o sfătuia asupra ţinutelor potrivite, pentru a-i evita ilustrei sale cliente gafele pe care jurnaliştii abia aşteptau să le sublinieze. Ginerele Elvirei, Alain, punea un număr pe fiecare piesă de îmbrăcăminte şi sugera combinaţiile corecte, într-un fel de bizar cod secret. Dar Maria învăţase. A avut întotdeauna uşurinţa de a învăţa, o inteligenţă vie şi o mare sensibilitate.
Din 1952 până în 1954 pierduse 40 de kilograme şi continua să cânte într-un ritm susţinut. Astfel, calendarul încercărilor sale se transformă într-o agendă a succeselor, chiar şi în direcţia redimensionării corporale. Când a cântat Gioconda, avea încă peste 90 de kilograme. Când a interpretat Norma la Trieste scăzuse la 80. În Lucia di Lammermoor scăzuse la 75, iar în Don Carlo avea sub 64. Era o Divă.
Biki desena ţinutele pentru o femeie care ştia cel mai bine să le poarte. Catifea roşie şi satin negru, mătase galbenă şi turcoaz, cape din blană, mâneci-fluture exagerate… Şi nu numai Biki, dar şi Dior şi Saint Laurent. Callas a devenit o icoană a stilului.
Să mai amintim şi despre albumul Omagiu Mariei Callas. Cotidianul britanic „The Guardian” a făcut public duetul pe care soprana Angela Gheorghiu l-a făcut peste timp cu celebra Maria Callas.
Albumul Homage to Maria Callas, lansat de EMI Classics, a fost primit de melomani cu viu interes, în urmă cu câţiva ani. Repertoriul CD-ului include arii de care Angela Gheorghiu este puternic legată emoţional. Un duet pe care Angela Gheorghiu l-a făcut cu Maria Callas. Cu ajutorul inginerilor de la celebrele studiouri Abbey Road, din Londra, Angela a înregistrat Habanera din opera Carmen de Bizet, unindu-şi vocea într-o imprimare – arc peste timp – cu cea a sopranei de origine greacă.
Practic, specialiştii au realizat un soi de „audio-Photoshop”, izolând vocea Mariei Callas dintr-o înregistrare a anilor ’50 şi alăturând-o unei înregistrări făcute de Angela Gheorghiu.
Callas, descrisă de două soprano
Maria Callas a bulversat universul artei lirice. La o sută de ani după naşterea sa (2 decembrie 1923), numeroase omagii i-au fost aduse acestei personalităţi fascinante, de la seri de gală şi până la difuzarea unui recital legendar, în timp ce apropiaţii artistei intenţionează să creeze un muzeu care să îi fie dedicat la Paris.
"Casta Diva" ("Norma", de Bellini), "Follie, follie" ("Traviata", de Verdi): soprana americano-canadiană Sondra Radvanovsky şi cea sud-africană Pretty Yende, printre alte artiste, vor interpreta arii celebre din repertoriul Mariei Callas în cadrul unei gale care a avut loc recent la Opera din Paris.
Sondra Radvanosvky a spus că reţine din activitatea Mariei Callas "graţia frazelor sale şi muzicalitatea ei", "combinaţia dintre jocul ei interpretativ şi cântecul ei", precum şi vocea cu "o culoare întunecată" alături de "o flexibilitate şi agilitate". "A îndrăznit să fie unică în genul ei", a adăugat soprana americano-canadiană.
Vorbind despre această "legendă" a operei, Pretty Yende a lăudat "curajul de a fi fost autentică cu instrumentul ei vocal". "În tot ceea ce a făcut, în special în repertoriul bel canto, a adus o nouă culoare, o nouă modalitate de exprimare care nu mai fuseseră niciodată auzite până atunci", a declarat artista sud-africană, care a cântat în luna mai la ceremonia de încoronare a regelui Charles al III-lea.
Un posibil muzeu la Paris
Creat în 2017 la iniţiativa apropiaţilor Mariei Callas, un fond de dotare are ca scop "păstrarea memoriei sale" şi "colectarea tuturor arhivelor, documentelor şi obiectelor care i-au aparţinut şi care au fost dispersate, în special la licitaţii".
În total, el deţine "150 de scrisori, 5.000 de fotografii, şapte rochii şi bijuterii de scenă - inclusiv costumul din ultima ei reprezentaţie în 'Tosca' de la Paris" şi, mai ales, "peste 300 de ore de muzică" constând în înregistrări inedite, repetiţii, recitaluri şi casete audio.
Dar toate acestea nu pot fi arătate, din cauza absenţei unui spaţiu dedicat. De aici şi scopul de a crea unul la Paris - unde Maria Callas a trăit în ultimii 15 ani din viaţă -, care să fie un muzeu şi să găzduiască aceste arhive. Ar fi, de asemenea, "un centru de cercetare pentru biografi, muzicieni şi cântăreţi, precum şi un centru educaţional pentru operă", a precizat Tom Volf.
Demersurile au fost începute în 2021, dar nu au fost deocamdată concretizate.
Filmul unui concert legendar
Celebra "prima donna" a cântat de trei ori pe scena de la Palais Garnier, în special în 1958, în cadrul unei gale înregistrate de ORTF şi difuzate prin reţeaua Eurovision. Personalităţi de prim rang ale Parisului acelor vremuri, precum Jean Cocteau, ducele şi ducesa de Windsor, Brigitte Bardot, au asistat la acel recital.
Recitalul de trei ore a fost transformat într-un film-concert în culori, "Callas, Paris 1958", ce va fi difuzat în 100 de cinematografe sâmbătă şi duminică în Franţa. Filmul a fost realizat de Tom Volf, care este şi autorul unui alt lungmetraj, "Maria by Callas" (2017).
Alături de echipa sa, Tom Volf a putut cu ajutorul unor bobine de 16 mm şi unor benzi sonore magnetice, recuperate în 2021, să realizeze un film restaurat în culori (imagini cu rezoluţie 4K), însoţit de un sunet de o calitate optimă.
Celebra cântăreaţă poate fi astfel văzută purtând o elegantă rochie roşie, cu pleoapele fardate în nuanţe de albastru, interpretând în stilul ei dramatic şi cu gesturile sale aria "Miserere" din opera "Trouvere" de Verdi, precum şi actul II complet din "Tosca".
De asemenea, "Maria", un film biografic regizat de Pablo Larrain şi cu Angelina Jolie în rolul principal, a fost deja turnat parţial în această toamnă la Paris. Data lui de lansare nu a fost deocamdată stabilită.
Un muzeu la Atena, o expoziţie, o hologramă
Un muzeu care îi este dedicat a fost deschis recent la Atena, unde sunt expuse peste 1.300 de obiecte (cărţi, partituri, rochii) ce au legătură cu anii petrecuţi de celebra soprană în Grecia.
La Scala din Milano, o expoziţie ce va rămâne deschisă până pe 24 aprilie alcătuieşte un portret al artistei prin intermediul unor creatori contemporani.
Un spectacol creat în 2018, "Callas în concert", a readus-o la viaţă pe Maria Callas sub forma unei holograme care interpretează pe scenă, acompaniată de o orchestră, în mai multe săli de operă din lume, inclusiv la Scala din Milano, Metropolitan din New York şi Pleyel din Paris.
Luna Maria Callas, celebrate și în România
Cele două emisiuni dedicate teatrului liric de la Radio România Muzical au avut, în luna decembrie, ediții speciale dedicate fenomenului Maria Callas.
În fiecare sâmbătă din decembrie, "Seara de operă" a propus 5 ediții speciale dedicate La Divinei, artista care a reinventat spectacolul de operă, întregindu-l, cu o importantă dimensiune teatrală.
La "Opera în interpretări de referință", publicul a putut asculta opere integrale din distribuția cărora face parte Maria Callas.
Angela Gheorghiu: “Da, sunt o Divă!”
Într-un interviu acordat revistei Opéra, Angela Gheorghiu şi-a susţinut identitatea de Divă. După numele simbolice pentru acest calificativ, cele trei Marii (Malibran, Jeritza, Callas), nicio altă solistă nu a reuşit să întrunească toate calităţile necesare condiţiei de Divă: frumuseţe, aură, calităţi vocale excepţionale, gustul pentru lux, o viaţă privată tumultuoasă, valuri de admiratori gata de orice pentru a-şi apăra idolul, capacitatea de a străluci dincolo de cercul admiratorilor operei şi de a inspira artiştii celebri ai timpului lor.
Unele au totalizat suficiente condiţii pentru a ocupa tronul lăsat liber de Maria Callas, numele cele mai des amintite fiind Anna Netrebko, Cecilia Bartoli sau Natalie Dessay, dar ele sunt considerate astfel numai de spectatorii frecvenţi ai spectacolelor lirice, marele public neştiind nici măcar numele lor.
Odinioară, Geneviève Vix, creatoarea rolului Conception în Ora spaniolă, promova săpunurile Cadum, iar Lina Cavalieri, produsele Palmolive. Astăzi, nicio marcă nu mai mizează pe imaginea cântăreţilor de operă, cu excepţia celor producătoare de ceasuri şi bijuterii haute couture cum ar fi Rolex sau Chopard. Casta Diva serveşte drept suport muzical în publicitatea pentru parfumul Le Mâle al lui Jean Paul Gaultier, dar numele sopranei nu apare nicăieri, internauţii întrebându-se dacă este vorba despre Maria Callas, Montserrat Caballé sau… Angela Gheorghiu.
Soprana are zeci de ani de carieră, un drum lung de la debutul la Covent Garden în Don Giovanni cu rolul Zerlina, alături de Bryn Terfel în Masetto. Un moment esenţial a fost rolul Mimi în acelaşi an şi la acelaşi teatru. “Acea Bohème mi-a permis nu numai să-l întâlnesc pe Roberto Alagna, care cânta rolul Rodolfo, dar şi pe Georg Solti. Acesta din urmă mi-a propus atunci Violetta din celebra Traviata din 1994, tot la Londra: acest spectacol a atras cu adevărat atenţia internaţională asupra mea şi am putut să găsesc o casă de discuri. Roberto semnase în exclusivitae cu EMI şi cel mai logic ar fi fost să semnez şi eu. Dar, pentru Solti, am intrat la Decca, firma concurentă de peste două decenii: când mă gândesc la rivalitatea din anii 1950-1960 între Maria Callas şi Renata Tebaldi sau între Elisabeth Schwarzkoph şi Lisa della Casa! Pentru mine şi pentru Roberto s-a petrecut ceva extraordinar: cum eram de mult timp apropiaţi unul de celălalt –ne-am căsătorit la New York în 1996 -, micul lor război a încetat pentru moment, ca prin magie, şi firmele respective ne-au permis să înregistrăm împreună”.
“Trebuie să spun că am avut noroc pentru că am cunoscut epoca binecuvântată în care discurile se vindeau încă şi am putut, pentru fiecare rol al meu, să las o urmă audio şi/sau video, în studio şi în direct. Şi, contrar compatriotului meu Sergiu Celibidache, eu cred că discul este foarte important pentru un artist: este ceea ce rămâne după noi, oferind cea mai bună mărturie posibilă! Nu mă deranjează să înregistrez un rol pe care nu l-am făcut încă pe scenă: mă pregătesc enorm şi când intru în studio pot să mă concentrez asupra interpretării, fără ca aceasta să fie marcată de rutină, de proaste obişnuinţe. Astăzi, când privesc retrospectiv la toţi acei ani, sunt mândră de lucrurile înfăptuite, mai ales că toate fiind alese de mine însămi (opera, locuri, date, parteneri, dirijori) sunt cu adevărat responsabilă pentru ele”.
În 2017, când s-au împlinit 40 de ani de la dispariţia Mariei Callas, cu care Angela Gheorghiu a fost adesea comparată, soprana româncă i-a adus un omagiu la Warner Classics. Maria Callas rămâne artista-far a acestei case de discuri. Omagiul a fost menit să arate importanţa datoriei pe care artiştii de acum o au faţă de ea.
“Arta ei era foarte personală, foarte modernă, mai ales în încarnarea teatrală prin muzică, dar şi prin cuvânt, gest şi întregul corp. Tehnica şi vocea ei erau speciale (…) De aceea nu am încercat s-o copies, chiar atunci când am reluat anumite arii din repertoriul ei. Ca întotdeauna, am încercat să respect integritatea mea vocală şi propriile intuiţii muzicale. Şi dacă arta lui Callas este unică, există şi alţi mari artişti”.
