Noaptea muzeelor, cu “Tarafuri şi fanfare”.

Sambata seara, Muzeul in aer liber din Dum­bra­va Sibiului a fost luat cu asalt de miile de oa­meni care se grabeau sa mai prinda un loc in am­fi­teatrul din fata scenei lacustre. Aleile s-au dove­dit prea inguste, iar cararile prea ocolitoare. Festi­va­lul “Tarafuri si fanfare' incepuse, adunand lao­­lalta muzicanti de aur din toata tara. Cea de-a cincea editie a avut parte de cea mai importanta noap­te pentru iubitorii de cultura: Noaptea mu­ze­e­lor. Iar cultura traditionala a dovedit inca o da­ta ca atunci cand este autentica, are forta sa adu­ne in jurul ei mii de romani. Si cum cei trei organizatori – Jurnalul National, Grigore Lese si Mu­zeul ASTRA din Sibiu – reprezinta o garantie a ca­li­ta­tii, autenticitatii si bunului gust, numarul co­ple­sitor de tineri prezenti la eveniment n-a mai fost o surpriza pentru nimeni.

Cei peste 20.000 de oameni prezenti sambata noaptea in Dumbrava Sibiului au avut parte de o mu­zica adevarata, zisa cu foc de muzicantii de­sa­var­siti din Lapusnicu Mare (Caras-Severin), Moara (Su­ceava), soimi (Bihor), Goicea (Dolj), Ianca (Olt), Dar­vari (Mehedinti) si Vinerea (Alba). Cantarile de de­mult ale batranilor lautari au picurat in su­fle­te­le celor care au venit sa le asculte cand bucurie, cand amar, dupa cum le-au randuit strunele. Cantece de dor, de suparare, hore si sarbe, doine si balade, au spus povesti uitate, cum numai ba­tranii satelor le mai stiu. Grigore Lese, amfitrionul Fes­ti­valului “Tarafuri si fanfare', le-a fost tot timpul alaturi, i-a laudat cand au cantat ce stiau de la mosii lor, i-a mustrat atunci cand aveau ten­din­ta sa cante “ca la televizor', a jucat si a cantat cu ei, i-a descusut cum a stiut mai bine si a aflat vesti despre sufletul satului nostru, din ce in ce mai incercat de tot felul de “sminteli'. Iar muzicantii, dupa ce au povestit ce se mai intampla pe la nunti si petreceri, au cantat demonstrativ “ma­rele hit' “Pinguinul'. Un fel de rasu-plansu, un fel de n-ar mai fi, ce vine de nicaieri si pleaca niciunde, care nu reprezinta nimic si pe nimeni. Apoi, au deschis lada de zestre, aducandu-ne aminte ca odi­nioara, atunci cand ii coplesea tristetea, cante­cul le era alinare, iar atunci cand erau fericiti, can­tecul si jocul devenea parte din fiinta lor, in­so­tindu-le voia buna. Acesti oameni n-au fost la scoli inalte. Au invatat sa cante asa cum au invatat sa vorbeasca.

Fanfara din Darvari, Mambo Siria, nu mai are ne­voie de prezentare in Dumbrava Sibiului. Nea Marin Schiopu a fost primit regeste, rasplatind la ran­dul lui publicul cu tot ce stia mai bine: “Tine­rel m-am insurat', “Surubu’', “Lina-Catalina', “Sunt un simplu vagabond' si bineinteles can­ta­rea ce le-a dat nume si renume – “Mambo Siria'.

Taraful din Goicea-Dolj, format din sase muzi­canti fabulosi, a adus un repertoriu de ascultare, de strat vechi, cu texte si linii melodice inedite. Can­tecul lor fascineaza prin sensibilitatea versu­lui, dar si prin trairea celor care stiu sa doineasca. “Sunt de aur', a spus Grigore Lese, care nu se mai indura sa se desparta de ei.

Nici oltenii de la Ianca n-au fost mai prejos. Au adus cu ei doine, balade dar si sarbe si hore, can­ta­­te cu foc, de s-au pornit pana si ardelenii la joc.

Fanfara din Lapusnicu Mare canta de 100 de ani. La Sibiu a demonstrat ca nu a pierdut nimic din ce-a avut odinioara. Repertoriul, variat si foarte bine structurat, a fost transmis de la o ge­ne­ra­tie la alta, insotindu-le viata cu pragurile ei. Au cantat la alamuri, dar si cu vocea, melodii vechi din Banat, unele dintre acestea, cum ar fi “Pavele, Pavele', la unison cu publicul.

Din Bucovina au ajuns la Sibiu acorduri din vre­mea Imperiului Austro-Ungar. Cu instrumente vechi, unele aproape uitate, cum ar fi cobza si ti­linca, taraful lui Constantin Ieremie, din Moara-Suceava, a adus in festival rezonante medievale, un metisaj interesant de linii melodice de sorginte orientala si occidentala, profund ancorate in spa­tiul bucovinean.

Citește pe Antena3.ro

Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

Cea mai stranie prezenta sonora din festival a fost, fara doar si poate, cea a muzicantilor si dan­ta­u­silor din soimi. Cu o doba mare si o vioara cu goar­na, lautarii bihoreni au reusit sa aduca la Sibiu lumea satului lor, prin cateva cantece stra­vechi, zise si jucate pe masura. Strigaturile dan­ta­u­silor rupeau ritmul si surprindeau prin patos, efer­vescenta, vers.

Costumele de sfarsit de secol XIX, purtate cu no­blete si rafinament de vinerenii din Alba, au im­presionat publicul, iar jocul lor, invartit de flu­ie­ra­sul satului, a adus pe scena mai multe perechi de dansatori. Ca intotdeauna, ardelenii de la Vi­ne­rea s-au alaturat gazdelor noastre, omenind pe toa­ta lumea cu pita coapta pe frunze de nuc, pla­cin­te si vin.

Duminica, in cea de-a doua zi a Festivalului “Ta­ra­furi si fanfare', muzicantii s-au adunat din nou la scena de pe lac. In Dumbrava au sosit pes­te 4.000 de oameni. A fost soare, apoi a plouat. De ple­cat, n-au plecat prea multi. Nu s-au indurat si bi­ne au facut. Grigore Lese a coborat in ploaie si a horit magistral. “O, Marie, frumos nume!', un can­tec religios tulburator, a ajuns la ceruri si a alun­gat norii. Apoi tarafurile si fanfarele au cantat parca mai frumos ca niciodata, pana cand Soarele a asfintit.

Ca de fiecare data, Festivalul “Tarafuri si fanfare' aduce muzicanti de mare exceptie din toata ta­ra, oameni care atunci cand canta si joaca o fac cu toata fiinta lor, oameni care pot transmite stari, care pot schimba stari, oameni pe care oda­ta ascultati nu-i mai uiti niciodata. Unii dintre ei au imbatranit de asteptare prin satele lor, dar inca nu-i tarziu sa-i descoperim, sa-i pretuim, sa fim alaturi de ei macar o data pe an, redandu-le in­crederea in inalta lor valoare. Uitarea si ignoranta noastra ii doare. Ii face sa creada ca muzica lor e depasita, demodata, un fel de marfa de ma­na a doua. Sunt chemati pe la nunti doar pentru a indeplini ritualul, apoi vin manelistii, fara nu­mar, fara numar…

Am fi ipocriti sa pretindem ca asta e muzica ce se aude in hotarele satelor noastre. Am fi ipo­criti sa nu recunoastem ca hotarele s-au spart de­mult, iar muzici de tot felul au ajuns sa in­so­teasca nuntile si petrecerile romanilor. Dupa cinci ani de “Tarafuri si fanfare', dupa mult mai multi ani de caravane, reportaje si calatorii de documen­tare, suntem nevoiti sa recunoastem ca, ceea ce va propunem in fiecare an, este de fapt o miscare de revivalism a muzicii noastre taranesti. O sar­ba­toare a muzicii care nu mai este, o sarbatoare a muzicii care ar putea sa fie in fiecare duminica, atunci cand e dezlegare la joc, o sarbatoare care, mult mai curand decat ne imaginam, o vom avea doar in suflet sau in arhivele de folclor. Si ceea ce este de neinteles, de neiertat, de neinchipuit, la noi inca mai exista muzicanti adevarati, la noi inca mai exista tarafuri si fanfare. Este cu ne­pu­tinta sa ne imaginam ca tocmai aceste muzici, care ne-au insotit istoria si ne-au petrecut neamul, se vor stinge agonic, uitate prin sate tot mai pierdute in “zaristea cosmica'…