Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prezent pentru prima data la Bucuresti, Antonio Pappano a nedumerit pe multi dintre ascultatorii mai conservatori, caci orice ai putea eventual sa-i reprosezi dar conventionalism si o medie confortabila, nu.
Dupa o cariera fulminanta petrecuta in marile teatre lirice ale lumii si la pupitrul unor orchestre faimoase, Pappano a preluat si Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, una dintre cele mai vechi institutii muzicale din lume, datand din secolul al XVIlea (orchestra actuala s-a format in 1908), careia i-a dat un nou avant in cei cativa ani de cand o pastoreste.
Incepand cu gestica sa inalta care tradeaza dirijorul de opera (trebuie sa fie vazut din orice unghi al scenei) pana la o plasticitate a imaginilor muzicale apropiata de vizualitate, Pappano este un muzician de teatru. Nu este o observatie negativa, dimpotriva, si cred ca acesta este secretul formidabilei vitalitati a muzicii sale; temele sunt personaje, actiunile sonore sunt impinse la limite, contrastele, violente dar niciodata nejustificate. Totul pare privit printr-o lentila maritoare dar isi pastreaza neabatute proportiile.
Simfonia a VI-a Patetica de Ceaikovski este un "slagar' pe care l-am auzit cu totii de nenumarate ori si in nenumarate variante, unele foarte bune; si, bine inteles, ca intotdeauna in asemenea cazuri, este aproape imposibil sa vii cu o interpretare transant noua. Si totusi, lui Pappano asta i-a reusit. Versiunea lui a fost poate contrarianta, poate socanta, dar sigur incitanta.
In Allegro-ul initial, atat de impulsiv si nelinistit, cu motivele scurte care creeaza un fundal animat pentru rabufnirile alamurilor, tempo-ul foarte rapid favorizeaza acumularea permanenta a tensiunii incordate ca intr-un urcus greu. Nici momentul valsului mai degraba fantomatic decat relaxant, nu este scutit de crispari, poate si pentru ca dirijorul nu estompeaza asimetria ritmului ciudat (vals in cinci timpi!) si catre sfarsit chiar o accentuaza.
Punctul central a fost Allegro-ul urmator: marsul condus cu un elan energetic coplesitor, fara o clipa de repaus si, spre deosebire de primele parti, lipsit complet de contrast. Singura directie de mers a fost progresia volumului sonor – chiar Ceaikovski vorbea despre "o forta elementara, redutabila si distructiva'. Iar revenirea la acel lamento initial a coborat in zona grava pana la intensitatea minima pe care o poate percepe urechea. Este o viziune extrema in care rupturile, exploziile, virtuozitatea, paleta infinita de culori si sonoritati nu ar fi avut sorti de izbanda daca orchestra nu ar fi raspuns cu toata promptitudinea si implicarea emotionala. Bine venite si bisurile care ne-au transportat in lumea pasionala pucciniana – un foarte frumos arcuit Intermezzo, ca un mic poem simfonic – si apoi in Viena cea vesela..
La pian, Hélène Grimaud a aparut in Concertul nr. 1 in re minor de Johannes Brahms. Lucrarea este genul de partitura in care nu ai prea multe optiuni: ori infrunti pieptis orchestra, ori te integrezi in ea. Artista a preferat o alta varianta, meditativa, cu momente frumoase, un Adagio intr-un tempo extrem de rar fara sustinere interioara indispensabila, un final cam accidentat. Dar celor ce se asteptau la un festin pianistic grandios, tonul mic si uscat al pianului nu le-a daruit prea mult; festinul avusese loc cu o seara inainte, ramasese doar desertul. Foarte bine bisul oferit, Dansurile romanesti de Bartók.
Citește pe Antena3.ro
