Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spectacolul Operei Nationale Bucuresti cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski in regia lui Ion Caramitru nu este nou. Dar, desi dateaza de peste doi ani, a reusit sa-si mentina prospetimea, sa functioneze bine, fara sa acuze delasare sau rutina. Este un fapt constatat in stagiunile curente, care a motivat, desigur, includerea lui Oneghin pe afisul Festivalului Enescu, alaturi de noile productii Lohengrin si Oedipe. Si, desi distributiile bucurestene sunt valabile si competitive, a fost oportun, pentru diversitate, sa fie invitati trei oaspeti, aproape in totalitate
necunoscuti marelui public.
Soprana georgiana Tamar Iveri este o artista rafinata, cu voce frumoasa, de consistent lirism, a carei apetenta pentru personajul Tatiana a fost bine intuita de Ioan Holender, inca din vremea in care acesta conducea Opera de Stat din Viena. Am avut – acum nu mai mult de doi ani – prilejul sa o ascult in spectacol sub bagheta marelui Seiji Ozawa. Si acum, Tamar Iveri a construit dificilul rol cu minutiozitate, a condus fraza muzicala cu atentie si sensibilitate prin meandrele psihologice ale eroinei. Chiar daca, judecand dupa spectacolul vienez, mi s-a parut mai putin implicata la inceputul serii, imediat pasiunea si daruirea cu care a cantat au impresionat. Cata iubire stransa in suflet, ce evocari induiosatoare au exprimat desenele in pianissimo din marea arie a Tatianei! Pacat ca spectaculoasa acuta din finalul operei nu a fost exploatata cu eficacitate, adica nu a fost emisa cu fata catre public ci, parasind scena. Este si aceasta o dovada a preocuparii artistei pentru veridicitatea jocului, pentru atitudinea in rol.
Nu-l ascultasem niciodata pe baritonul Levente Molnár, 34 de ani, nascut la Baia Mare, in prezent solist al Operei Bavareze de Stat din München. Stiam doar ca, in afara teatrului de rezidenta, are aparitii la Opera din Budapesta, la Opera Regala Covent Garden... Surpriza a fost placuta la intalnirea cu o voce generos rezonanta, sombrata, omogena, care umple sala de sunete placute. Urmarirea transformarilor personajului Oneghin a fost bine cumpanita. Arogant, agasat, nevrozat chiar – din cauza iritarii personajului in primele scene, a ajuns la final in pragul disperarii. Un detaliu. Fraza acuta ce incheie opera, altminteri bogat si amplu infatisata, ar fi trebuit servita in continuitate, pe un singur arc de respiratie, spre a incununa prestatia, de altfel excelenta. L-as revedea cu bucurie pe Levente Molnár la Bucuresti si in alte roluri pe care, cu factura sa lirica de glas, le poate realiza interesant.
Ramane Marius Brenciu. Dupa Alfredo din Traviata, nu-l mai intalnisem pe scena de la interpretarea lui Nadir din Pescuitorii de perle. Acum, in rolul Lenski, am regasit aceeasi inteligenta artistica, aceeasi muzicalitate debordanta, acelasi esafodaj minutios cladit, de puternica implicare actoriceasca. Mi s-a parut insa ca glasul a mai saracit in armonice, notele inalte au fost "impinse' in efort, iar legato-ul s-ar cere fl uidizat, cel putin in fraze ca "V vasem dome...' si chiar in aria "Kuda, kuda...' Cred ca tenorul trebuie sa se preocupe de cultivarea in continuare, cu asiduitate, a lirismului sau seducator.
In jurul celor trei protagonisti, au evoluat artisti cunoscuti ai primei scene lirice nationale: Maria Jinga (Olga, cu o frumoasa calitate de voce), Ana Maria Comsa (Larina, cu glas important, neatenta pe alocuri la intonatia corecta), Sorana Negrea (Filipievna, o voce de certa perspectiva), Florin Diaconescu (suculent in Triquet), Pompeiu Harasteanu (la 76 de ani, deja o adevarata legenda a rolului Gremin), Dan Indricau (Capitanul si Zaretsky).
Dirijorul Iurie Florea stapaneste cu stiinta opusul ceaikovskian. L-a simtit, ii este apropiat, i-a restituit caldura si poezia. Tempii au fost corecti si au servit tensiunea crescanda a spectacolului. Florea este un bun coordonator si, dupa nesigurantele corului din prima scena, bine rezolvate de la pupitru, relationarea cu masivele ansambluri a fost impecabila.
